14/11/2010

Copiii, în Biserică

Posted in Educatia copiilor tagged , , , , la 18:43 de Valahia

Orice mamă crestină consideră că una din principalele ei obligatii este să-si învete copilul să se roage, de îndată ce constiinta lui începe să se trezească spre o rugăciune simplă si usoară de înteles pentru el. Sufletul lui trebuie să fie obisnuit cu experienta caldă si ferventă a rugăciunii, acasă, lângă leagăn, pentru vecini si familie. Rugăciunea de seară a copilului îi linisteste si îi înmoaie sufletul; el experimentează dulceata rugăciunii în inimioara lui si simte primele „miresme” ale simtămintelor duhovnicesti.

Este mai greu pentru un copil să asimileze atmosfera care domneste într-o biserică. La început, el doar observă. Vede oameni care se concentrează si ritualuri pe care nu le întelege încă si aude cuvinte de neînteles. Cu toate acestea, însăsi solemnitatea si caracterul festiv din biserică au un efect de ridicare a lui. Atunci când un copil de doi ani vrea să participe la slujba din biserică, să cânte, să vorbească sau să facă metanii, putem vedea în aceasta starea de înăltare a sufletului lui, de care s-a „contaminat” în mod involuntar. Spunem aceste lucruri din simpla lor observare.

Există, însă, si lucruri mai înalte decât perceptiile simturilor noastre. Hristos este prezent în biserică în mod nevăzut si El vede copilul, îl binecuvântează si îl primeste în atmosfera harică a Duhului Sfânt. Harul îl înfăsoară asemenea unei brize calde care bate pe deasupra firului de iarbă de pe câmp, ajutându-l să crească încet, treptat, să-si formeze rădăcini si să se dezvolte. Asadar, mama se grăbeste să-si aducă copilul la Hristos, la Harul Lui, indiferent dacă el nu întelege nimic din acest contact cu darul Harului. Acest lucru priveste în mod deosebit Euharistia, unirea cea mai apropiată cu Hristos. Mama îsi aduce copilul în această taină, câtă vreme el este încă un bebelus, în bratele ei. Are dreptate să procedeze asa?

Lăsati copiii să vină la Mine, căci a unora ca ei este Împărătia Cerurilor”. Oare puteti spune cu certitudine că acolo, atunci, în câmpiile Palestinei, acesti copii înteleseseră deja învătătura lui Hristos, stătuseră la picioarele Învătătorului si îi ascultaseră predicile? Nu. Nu spuneti asta, pentru că însusi Evanghelistul observă faptul că „i-au adus Lui si prunci, ca să-i învete: dar când ucenicii Lui au văzut asta, i-au gonit”.  Aducându-si pruncii la El, mamele vroiau pur si simplu ca Mâinile Lui să-i atingă pe copii, nu ca El să-i învete cunostinte dumnezeiesti.

A le permite copiilor să vină în contact cu harul este una dintre preocupările principale, fundamentale ale crestinului care se gândeste la copiii lui, precum si sarcina societătii crestine pe care o preocupă destinul tineretului ei. Aici se află poarta către o crestere crestin-ortodoxă corectă. Iluminarea, pocăinta si bucuria, pe măsură ce se trezesc în constiinta crescândă a copilului, constituie un indiciu al faptului că micutul crestin simte căldura din izvorul divin din interiorul lui. Si chiar dacă nu o simte, lucrarea nevăzută a harului lui Dumnezeu nu se opreste; atât doar că nu o vedem, tot asa cum nu vedem efectul soarelui asupra sănătătii noastre instantaneu si imediat. În literatura rusă, ni se dau niste exemple atât de bune despre dispozitia sufletelor copiilor în timpul pregătirii pentru spovedanie si împărtăsanie, precum si după spovedanie si împărtăsirea cu Sfintele Taine.

Cu toate acestea, cât de des uităm că tocmai acolo se află cheia organizării educatiei religioase! De câte ori, când observăm caracterul inadecvat al învătământului religios, nu ni se întâmplă să reanalizăm programele scolare si să le elaborăm din nou, dând vina pe manuale si pe profesori si uitând de importanta bisericii si de influenta pe care o au slujbele ei! Cu sigurantă, nu ne punem întotdeauna întrebarea: „Dar copiii au mers la biserică?”.

Pe măsură ce creste, copilul ar trebui să pătrundă din ce în ce mai mult în viata bisericii. Mintea copilului, mintea tânărului trebuie să fie luminată de slujbele bisericii, să învete din ele, să se „cufunde” în ele; biserica ar trebui să-i dea cunoasterea lui Dumnezeu.

Această problemă este mult mai complexă decât pare. Sarcina educatiei religioase nu va fi îndeplinită decât atunci când îi vom învăta pe copii nostri să iubească biserica.

Atunci când noi, ca adulti, organizăm slujbe bisericesti, stabilim diverse lucruri, scurtăm sau lungim slujba s.a.m.d., nu facem decât să ne adaptăm în functie de propriile noastre concepte si nevoi – sau, pur si simplu, este o chestiune de convenabilitate – întelese în termenii adultilor. Însă în măsura în care conceptele, nevoile si năzuintele spirituale ale copiilor nu sunt luate în considerare, de multe ori, mediul nu-i face pe acestia să iubească biserica. Si, cu toate acestea, biserica este unul dintre mijloacele cele mai importante de educare religioasă. Lăsati-i pe copii să ajungă să iubească biserica în asa fel, încât să poată participa întotdeauna la slujbe cu un sentiment plăcut si să primească hrană duhovnicească în urma acestui lucru. Si, de vreme ce părintii nu pot ajuta întotdeauna în acest sens, fie si numai din cauză că sunt – nu rareori – nereligiosi, ei însisi – suntem deseori obligati, când ne gândim la copiii nostri ortodocsi, să lăsăm această muncă în mâinile comunitătii, ale scolii, ale Bisericii.

La fel cum nu ne e teamă să distrugem un devotament fată de învătătură si cărti, sau dragostea pentru literatura si istoria natională, făcându-i pe copii să dea fuga la ore, la sunetul clopotelului si să se aseze în bănci si să-i „cufundăm” într-o atmosferă de disciplină si obligativitate stricte, tot asa, ne-am putea gândi că n-ar trebui să ne fie frică să facem uz de o anume obligativitate în privinta mersului la biserică – fie că acest lucru ar face parte din regimul scolar sau că ar fi o expresie a autodisciplinei în cadrul organizatiilor de tineret – atât din punctul de vedere al activitătilor care sunt legate de scoală, cât si al celor care nu sunt. Însă, cu sigurantă, dacă acest lucru rămâne doar o obligatie – si într-o asemenea măsură încât le creează tinerilor o repulsie psihologică – asta va demonstra faptul că scopul nu a fost atins, că metoda s-a dovedit inadecvată si că obligativitatea a fost zadarnică. Lăsati-l pe copil, adus prin vointa noastră, să-si exprime dorinta să rămână, din dorinta proprie. Abia atunci demersul dvs. va fi fost justificat.

Si iarăsi spunem: în biserică, în sufletele copiilor nu au loc doar niste efecte firesti, psihologice, ci si însăsi actiunea harului divin. Întreaga noastră preocupare ar trebui să se axeze pe faptul că sufletul bebelusului, copilului sau tânărului nu ar trebui să fie închis lucrurilor sfinte care se vor imprima în el, ci larg deschis: si atunci nu va mai avea nevoie de efort, fortare sau alt fel de străduintă proprie, fiind hrănit liber, usor si cu bucurie.

Există un lucru care nu trebuie uitat: natura umană necesită cel putin un grad minim de participare activă. În biserică, acest lucru poate lua fie forma cititului, a cântatului, a împodobirii si curăteniei din biserică, sau a altei activităti, chiar dacă este corelată cu slujbele doar într-un mod indirect.

Importanta indiscutabilă a slujbelor bisericesti si a celor bisericesti obstesti în educatia religioasă a copiilor constituie unul din argumentele care vin în favoarea întelegerii ortodoxe a tainei botezului: cu alte cuvinte, un argument în favoarea botezării copiilor la o vârstă foarte mică, asa cum se face în Biserica Ortodoxă. Botezul este poarta prin care se intră în Biserica lui Hristos. Un om care nu este botezat – asadar, care nu este membru al familiei lui Hristos – nu are dreptul să participe în viata acestei familii, în reuniunile ei spirituale si la masa ei – masa Domnului. Asadar, copiii nostri ar fi privati de dreptul de a fi cu noi în biserică, de a primi binecuvântarea în numele Sfintei Treimi, de a se împărtăsi de Trupul si Sângele lui Hristos[, dacă nu ar fi botezati]. Si indiferent de modul în care îi putem influenta în familia noastră de acasă, oricât de mult le-am putea preda învătăturile Evangheliei, i-am lipsi de lucrarea directă a harului divin si, în cel mai bun caz, am trezi în ei o sete pentru credintă – dar tot i-am tine departe de lumina si căldura divină, care coboară indiferent de eforturile noastre omenesti, în Sfintele Taine, în toate slujbele care au loc si în rugăciuni. Cât de mult se înseală religiile care recunosc doar botezul la vârsta adultă!

Sfintele fecioare, Credinta, Nădejdea si Dragostea si tânăra mireasă sfântă Perpetua, care au devenit mucenite, stau mărturie faptului că adolescenta este o vârstă care este pregătită chiar si pentru cea mai înaltă participare activă în Biserica lui Hristos. Pruncul din bratele mamei lui, care a strigat: „Ambrozie episcop!” si prin exclamatia lui a determinat alegerea renumitului Ambrozie al Milanului pentru scaunul episcopal – acest prunc este apărătorul drepturilor copiilor la o participare activă în Biserica lui Hristos.

Asadar, haideti să ne străduim un pic, în privinta copiilor nostri: mai întâi, să le dăm sansa să ia parte mai mult în viata bisericii – si într-o formă mai largă si mai elevată decât doar a-i înmâna preotului cădelnita; în al doilea rând, haideti să ne adaptăm, oarecum, noi însine, copiilor nostri, atunci când ne rugăm cu ei.

Lăsati-i pe copii să fie constienti de faptul că sunt membrii familiei lui Hristos.

Lăsati-i pe copii să ajungă să iubească biserica!

Protoprezbiter Michael Pomazansky

Sursa: http://www.orthodoxinfo.com/praxis/pomaz_children.aspx

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: