17/11/2010

Căsătoria şi alternativele posibile. Pe calea împlinirii şi sfinţeniei

Posted in Uncategorized tagged , , , la 12:05 de Valahia

Pr. John H. Erickson

Decan, Seminarul Sf. Vladimir

Prelegere susţinută la SVS Summer Institute, iunie 2004

Pentru tema de discuţie a Institutului de anul acesta, nu e nevoie de nici o justificare: „Căsătoria creştină are viitor?” În fiecare zi, vedem zilnic în mass-media cum conceptele şi definiţiile „tradiţionale” ale căsătoriei sunt puse la încercare. În primele câteva luni ale anului 2004, atenţia publicului larg a fost îndreptată către căsătoria dintre persoanele de acelaşi sex – care acum este legală în statul Massachusetts – pe lângă alte state – şi care a căpătat tot mai mult sprijin din partea unor voci venind din mai multe zone, inclusiv din zona bisericilor creştine. Dar provocarea care stă în faţa conceptelor şi definiţiilor „tradiţionale” ale căsătoriei nu se limitează la acest titlu recent de ştiri care atrag atenţia. Acum câteva decenii, intra în vocabularul nostru curent expresia „căsătorie deschisă”. Tot atunci, aflam despre „acordurile prenupţiale” – adică despre căsătoria calificată în diverse moduri, prin intermediul unor acorduri formale, prenupţiale. Astăzi, când auzim despre cupluri care trăiesc împreună sau când avem de-a face cu declinul unei căsătorii, care se încheie cu divorţul – deseori urmat de recăsătorie şi (apoi chiar şi mai frecvent) de un alt divorţ, nici măcar nu mai clipim. (Nişte statistici îngrijorătoare: la momentul actual, în Statele Unite, durata medie a unei căsătorii este de cinci ani.)

Dacă luăm ca indiciu „ratingul” TV şi salariile starurilor din serialul „Friends”, se poate spune că noi, ca societate, nu vedem nimic greşit în conceptele despre sex şi căsătorie aşa cum sunt ele prezentate în acest serial, unde relaţiile sexuale au devenit un mod de petrecere a timpului liber, iar căsătoria, un banc de fiecare zi. Cum trebuie să reacţionăm noi, creştinii ortodocşi, în faţa acestei situaţii? E uşor să vorbeşti despre nevoia de a păstra sau restaura valorile „tradiţionale” ale căsătoriei şi familiei. Găsim oameni care fac acest lucru pretutindeni în jurul nostru – inclusiv nu puţini teleevanghelişti şi politicieni. E uşor să sari şi tu în grupul celor care predică şi să repeţi ceea ce spun atât de mulţi. Însă ne este mai greu – deşi mult mai necesar – să ne analizăm atent propria noastră înţelegere a noţiunii de căsătorie creştină.

Avem, oare, într-adevăr, o imagine distinctă, care să se impună cu claritate, pe care o putem oferi societăţii de astăzi – mai degrabă decât nişte simple denunţări ale faptelor altora? Noi ce provocare avem faţă de lumea promovată de serialul „Friends”?

Părerea mea este că noi nu avem o imagine convingătoare pe care să o putem oferi. Dar totodată cred că această imagine intră în contradicţie nu numai cu lumea din „Friends”, ci şi cu o parte din înţelegerea „tradiţională” a căsătoriei, pe care o întâlnim în societatea noastră şi pe care şi noi, la rândul nostru, o putem prelua, în lipsa unei reflecţii critice adecvate.

Aş vrea să încep prin a menţiona câteva aspecte de ordin istoric – şi nu doar pentru că sunt de formaţie istoric. Este important să ne analizăm preconcepţiile, să vedem ce considerăm ca lucru înţeles de la sine, ce anume, la rândul nostru, considerăm că are în comun fiinţa umană indiferent de cultura sau perioada istorică din care provine şi deci, ce este normal şi normativ pentru toţi oamenii.

Adesea, considerăm că în trecut, lucrurile erau foarte asemănătoare cu cele din prezent; atât doar că pe vremuri, viaţa era poate mai puţin răsfăţată. Privim înapoi cu nostalgia „vremurilor de altădată” – în speţă, a administraţiei Eisenhower. Ne uităm la modul în care erau înţelese şi practicate căsătoria şi familia, pe vremea când „Ozzie şi Harriet” şi „Leave it to the Beaver” erau emisiunile noastre preferate. Acolo ne regăsim valorile „tradiţionale” ale familiei şi înţelegerea „tradiţională” a căsătoriei.

Metodologic vorbind, este important să punem sub semnul întrebării această înţelegere mioapă a ceea ce este „tradiţional”. Înainte ca noi, creştinii ortodocşi, să ne putem recupera imaginea şi vocea noastră distinctă, înainte de a prezenta această imagine ca o provocare credibilă pentru lumea din „Friends”, trebuie să fim conştienţi de cât de diferit era trecutul. Trebuie, mai ales, să fim conştienţi de diferenţele enorme dintre societăţile tradiţionale premoderne şi societatea modernă, aşa cum s-a ridicat ea, mai ales în ultimul secol. Realităţile care-i determină pe oamenii de astăzi să se căsătorească sau nu sau să aibă copii sau nu nu sunt neapărat cele de acum o mie sau două mii de ani – şi nici măcar de acum o sută de ani.

Din această perspectivă, există câţiva factori care pot fi pierduţi din vedere uşor. În primul rând, locul pe care-l ocupă căsătoria în viaţă şi în societate este diferit. Astăzi, ne sunt impuse o mulţime de alternative – de exemplu, aceea de a te căsători sau nu. În majoritatea societăţilor premoderne existau mult mai puţine posibilităţi – cu mult mai puţine atunci când era vorba de viaţă şi modul de viaţă. Într-o relativă absenţă a mobilităţii sociale şi chiar şi fizice, mult mai multe lucruri erau considerate ca de la sine înţelese. Viaţa cuiva era foarte asemănătoare cu cea a părinţilor. Dacă tatăl tău era agricultor, ajungeai şi tu agricultor – sau nevastă de agricultor. Doar dacă nu te loveau nişte calamităţi rămâneai în acelaşi sat; de asemenea, rămâneai în aceeaşi clasă socială. Te căsătoreai – şi la o vârstă relativ tânără, mai ales în cazul femeilor; iar în căsnicie, rolurile erau foarte clar trasate, prin datini şi tradiţii, până la poziţiile acceptabile în care aveai voie să ai relaţii sexuale. Aveai copii, dacă puteai, pentru că aveai nevoie de ei din motive economice, ca să te ajute la muncile câmpului sau în meseria ta. Iar în absenţa unei societăţi civile care să ofere o protecţie a individului, supravieţuirea ta depindea de măsura în care aveai o reţea de rudenii sau un „clan” familial, o familie extinsă ai cărei membri locuiau deseori împreună – oameni care te puteau ajuta la greu sau te puteau răzbuna dacă cineva te nedreptăţea.

Cu siguranţă, în lumea romană, de unde s-a răspândit creştinismul, „valorile familiei” erau foarte importante. Dreptul roman oferea foarte multe avantaje celor care se căsătoreau şi-şi formau o familie şi impunea penalizări celor care nu făceau acest lucru. Însă toate acestea aveau, în principal, nişte motive utilitare, scopul fiind acela de a păstra nişte structuri sociale şi de a asigura bunăstarea economică a imperiului. Fiecare bărbat şi femeie aveau datoria să-şi pună trupurile în serviciul societăţii, practic – bărbaţii, prin conducerea gospodăriei – şi aici nu trebuie să uităm că avem de-a face cu o societate cât se poate de patriarhală şi androcentrică, iar femeile, prin naşterea de copii.

La fel, la vechii iudei, „valorile familiei” erau importante. Oamenii trebuiau să aibă copii, ca un mijloc de supravieţuire, atât pe pământ, cât şi dincolo. Urmaşii îţi asigurau singura nemurire. De aici, leviratul, care prevedea ca în cazul în care un bărbat murea fără a lăsa urmaşi, soţia acestuia să fie luată de fratele său şi să aibă urmaşi în numele lui. Aşadar, în general, fie că era vorba de societatea romană sau de vechiul iudaism, nu te puteai aştepta la bunăvoinţă divină sau la respect din partea oamenilor dacă nu te căsătoreai şi nu aveai copii. Nu era loc nici pentru cei singuri, nici pentru sterpi! Cei necăsătoriţi erau, în general, elemente subordonate în gospodăria extinsă – sclavii, fiicele care nu se puteau căsători, bunicile văduve şi alţii, care ajutau la asigurarea serviciilor necesare gospodăriei, de la îngrijirea copiilor până la îngrijirea bătrânilor.

Încă un lucru de remarcat: ca în multe alte societăţi tradiţionale, în lumea greco-romană nu te uitai la căsătorie şi familie pentru a-ţi îndeplini nevoile în viaţă – cel puţin, nu dacă erai un om liber. Căsătoria era importantă pentru bunăstarea ta economică şi pentru sprijinul material. Bineînţeles, îţi preţuiai soţia şi copiii – la fel cum îţi preţuiai celelalte posesiuni. Însă pentru sprijinul emoţional, căutai prietenia, care, prin definiţie, nu era posibilă decât cu oameni de aceeaşi categorie sau cu alţi membri masculini respectabili ai societăţii – şi cu siguranţă, nu cu femei, sclavi, sau alţi inferiori. Iar adesea, nu căutai să te căsătoreşti nici măcar pentru nişte nevoi sexuale importante. Un proverb antic foarte grăitor spune aşa: „Zeii ne-au dat soţiile pentru copii legitimi, bărbaţii pentru prietenie şi curtezanele, pentru plăcere.” Ar fi putut cineva – indiferent din ce motiv – să nu se alinieze cerinţelor sociale legate de căsătorie şi familie? Aşa ceva ar fi fost extrem de dificil în antichitate, indiferent dacă erai iudeu sau greco-roman – lucru adevărat, de altfel, în majoritatea societăţilor premoderne.

Creştinismul a oferit, însă, lumii antice un mesaj foarte diferit – o perspectivă foarte diferită a căsniciei şi familiei, care a fost cu adevărat revoluţionară şi eliberatoare. Creştinismul le-a spus bărbaţilor şi femeilor că nu e nevoie să te căsătoreşti şi să procreezi, ca să te mântuieşti – ca să ai un sentiment al propriei valori, alături de cel al acceptării divine sau de către fiinţe umane care contează cel mai mult pentru tine. Creştinismul a acceptat şi a onorat căsătoria, însă a acceptat, totodată, şi a onorat celibatul. A preţuit copii, însă a privit, totodată, către cei sterpi – ca Ioachim şi Ana, sau Zaharia şi Elisabeta – ca spre nişte oameni binecuvântaţi de Dumnezeu. Pe scurt, creştinismul a relativizat atât importanţa căsniciei, cât şi a familiei. A făcut acest lucru aşezând căsnicia şi familia – şi, efectiv, toate relaţiile interumane – într-o perspectivă nouă, o perspectivă care a devenit posibilă prin dragostea jertfelnică a lui Hristos. Lumea antichităţii preţuia foarte mult căsătoria şi familia, însă din motive greşite. Le preţuia pentru că erau considerate un zid împotriva morţii – a morţii proprii, a morţii societăţii. Însă Hristos a arătat că dragostea e mai puternică decât moartea. Ne vom întoarce la perspectiva oferită de creştinism de mai multe ori, în următoarele zile.

Pentru moment, însă, aş vrea să mă întorc la subiectul pe care l-am ridicat mai devreme: diferenţa dintre lumea antichităţii, lumea tradiţională a societăţii premoderne, de care tocmai am discutat şi lumea modernă – lumea în care noţiunile „tradiţionale” ale căsătoriei şi familiei sunt puse la încercare în atât de multe feluri. Cu siguranţă, în lumea modernă, avem o mobilitate economică şi socială mai mare. Nu mai decurge de la sine faptul că viaţa ta o să difere foarte puţin – sau deloc – de cea a părinţilor tăi. Dimpotrivă! Aici, în America, ne place să credem că fiul sau fiica unui miner emigrant sărac poate deveni medic, avocat, sau om de afaceri de succes. De asemenea, punem accentul pe demnitatea şi drepturile individului, dând mai puţină importanţă grupului, clanului, societăţii largi. Şi acordăm o importanţă enormă împlinirii personale, făcând din aceasta scopul vieţii. Suntem încurajaţi să descoperim „ce contează cel mai mult pentru mine, ce mă face cu adevărat fericit, ce mă mulţumeşte cu adevărat”. Şi, dată fiind abundenţa lumii moderne, de cele mai multe ori, găsim o cale de a ne finanţa autogratificările noastre. În această lume modernă, nu mai există o legătură evidentă între căsătorie şi subzistenţa zilnică şi nici măcar cu o fericire şi mulţumire lumească. În ţările cu economie dezvoltată, căsătoria nu mai este o necesitate economică şi practică. Nu e nevoie să te căsătoreşti şi să mai şi locuieşti cu soţul/soţia ta (chiar dacă, de fapt, poate vă urâţi) şi să ai copii, pentru a-ţi câştiga traiul cu greu, de pe o bucăţică de pământ. Nu mai e nevoie să fii căsătorit ca să te bucuri de o viaţă confortabilă. Poţi găsi multe căi pentru a avea experienţe personale care să te împlinească şi să te îmbogăţească, în cariere departe de casă. În această lume modernă, a te căsători sau nu, a avea copii sau nu necesită nişte decizii mult mai bine conştientizate decât în societăţile tradiţionale. Dar ironia e următoarea: în această lume modernă, într-un mod foarte asemănător cu societăţile tradiţionale, căsătoria şi familia (acum reduse la familia-nucleu) sunt considerate deseori ca normă pentru fiinţa umană normală şi bine adaptată.  

Cu siguranţă, pe tot parcursul anilor ’50 şi chiar şi mai târziu, te aşteptai ca orice persoană demnă de respect să se căsătorească, să aibă copii, să-şi cumpere o casă drăguţă în suburbii, o maşină şi un căţel, să se alăture PTA şi, peste toate, să fie şi un membru activ al Bisericii. (Bineînţeles, nu toată lumea se încadra în acest şablon, dar cei care ieşeau din standard erau priviţi cu o oarecare suspiciune şi neîncredere). Deseori, privind din perspectiva actuală, ne uităm înapoi la genul acesta de căsătorie ca la ceva „tradiţional”, normal şi normativ – ca la un anumit fel în care erau lucrurile şi care ar trebui să fie şi acum. Însă elementul de necesitate, aferent noţiunii de căsătorie în epocile trecute şi în alte societăţi era absent: scopul devenise împlinirea personală, în care căsătoria era prezentată ca locul în care îţi poţi găsi această împlinire. Căsătoria ideală, aşa cum era ea prezentată în literatura de largă circulaţie din anii ’20-’30 şi mai târziu, devine o „căsătorie-tovărăşie”: fericirea soţului şi soţiei împreună, ca tovarăşi de viaţă/ajutoare reciproce, amanţi, cei mai buni prieteni, suflete-pereche. Prin contrast cu vremurile anterioare, căsătoria ajunge să fie văzută ca locul în care fiinţa umană normală, bine integrată, bărbat sau femeie se poate aştepta să găsească practic orice mulţumire – sexuală, afectivă, spirituală. Cam mult, pentru o căsătorie! Creştinii au adoptat această optică asupra căsătoriei într-o foarte mare măsură. Acest lucru este valabil mai ales în protestantismul evanghelic, unde căsnicia este prezentată foarte des ca UNICA situaţie normală pentru un creştin şi chemarea supremă a lui Dumnezeu, pentru toţi bărbaţii şi toate femeile.

Însă şi noi, ortodocşii, am procedat aşa. Fără îndoială, am vorbit – şi foarte corect – despre cât de bună a fost zidirea, de către Dumnezeu, a fiinţei umane ca bărbat şi femeie. Probabil ca reacţie la o preocupare anterioară şi posibil nesănătoasă faţă de viaţa de celibat, am scormonit toată literatura patristică după comentarii în favoarea căsătoriei şi a relaţiilor sexuale şi ne-am plâns, pe de altă parte, de multele texte patristice care nu par tocmai entuziaste pe această temă. În foarte multe din textele din literatura noastră de largă circulaţie, pe tema căsătoriei, o viaţă de celibat – de orice fel, inclusiv monahismul – nu este prezentată ca o opţiune efectivă. Iată câteva observaţii extrase din eseuri scurte scrise de studenţi, din cursul pe care Prof. Rossi şi cu mine îl predăm, pe tema căsătoriei: „Pentru sănătatea lor spirituală, oamenii au nevoie să fie canalizaţi într-un mod de viaţă care să-i tragă la răspundere.” – ideea fiind aici că persoanele necăsătorite fug de responsabilitate. „Biserica şi preoţii ar trebui să se implice şi să-i ajute pe cei care nu s-au căsătorit niciodată să-şi găsească parteneri de viaţă.” Biserica ar trebui să „le dea încredere celor necăsătoriţi şi să le înlăture teama de căsătorie prin predici, discuţii, reuniuni şi seminarii.” E posibil ca aceste observaţii să nu fie neapărat 100% reprezentative. De-a lungul anilor, am remarcat unele eseuri scurte conform cărora „căsnicia nu este pentru toată lumea” şi că celibatul nu ar trebui privit numai ca un stadiu temporar, anterior căsătoriei sau o anormalitate care trebuie corectată.

Însă tendinţa dominantă este de a prezenta căsătoria ca norma unei vieţi de creştin. Evident, acest lucru exercită o presiune deosebită asupra celor necăsătoriţi. Să luăm, de pildă, comentariile pe care le auzim deseori: „Nu înţeleg de ce o fată atrăgătoare ca tine nu şi-a găsit un soţ până acum.” Sau: „Câţi copii ai? – N-am copii; nu sunt căsătorit(ă). – O, vai, îmi pare rău…” Pe de altă parte, acest lucru exercită o presiune mare şi asupra celor căsătoriţi. Foarte puţine căsătorii ating nivelul concret de fericire şi de împlinire personală pe care am ajuns să le aşteptăm – ba chiar, să le şi pretindem! – de la căsnicie. Iar acest lucru se poate transforma într-o sursă de frustrare. Ne gândim: „Trebuie să fie ceva în neregulă cu căsnicia mea. Nu răspunde aşteptărilor. Contrar promisiunilor societăţii, contrar chiar şi promisiunilor Bisericii, căsnicia mea nu mă face fericit în clipa de faţă şi poate că asta nici nu se va întâmpla vreodată.” Vrem ca mariajul şi familia noastră să fie la fel de călduţe şi comode ca atunci când ne uitam la „Ozzie şi Harriet” şi la „Leave it to the Beaver”. În schimb, ne-am ales cu „emisiunea Căsătorit şi cu copii”.

Facem un deserviciu lumii – lumii din „Friends”, lumii în care noi înşine trebuie să lucrăm la mântuirea noastră – dacă afişăm o imagine „cu sclipici”, idealizată, nerealistă şi de neatins, a căsniciei, ca şi cum ar fi scopul suprem al vieţii omeneşti.

Dacă vrem, într-adevăr, să punem la încercare valorile lumii din „Friends”, nu putem să ne bazăm, pur şi simplu, pe aspectele pe care cei din jurul nostru le consideră ca ţinând de „căsătoria tradiţională”. E nevoie să oferim o perspectivă diferită – o perspectivă pe care o găsim, în primul rând, în Noul Testament. Acolo, aşa cum am sugerat mai devreme, aflăm că atât importanţa căsătoriei, cât şi cea a familiei sunt relativizate. Căsătoria era bună, dar la fel de bun era şi celibatul – şi nici unul din ele nu constituia un scop în sine. Atât căsătoria, cât şi celibatul erau trepte către un nivel de „bine” mai înalt. De aceea, amândouă puteau fi considerate ca fiind, prin natura lor, nişte instrumente care conduc către acest nivel de bine mai înalt, fiind nişte mijloace pentru apropierea noastră de Dumnezeu, Care este bun prin El Însuşi şi izvorul tuturor bunătăţii. Cât de bune erau căsătoria – sau celibatul – într-un caz dat depindea de cât de bine serveau ele unui scop mai înalt: mântuirea. Găsim această perspectivă prezentată cât se poate de clar în Epistolele Apostolului Pavel, îndeosebi în Corinteni I, capitolul 7, unde tema căsătoriei este abordată pe larg. În prezentările noastre ulterioare vom examina mai atent acest text important. Pentru moment, aş vrea doar să mă aplec asupra câtorva aspecte din el, care sunt deosebit de importante pentru tema noastră de astăzi.

Capitolul începe prin a pune problema căsătoriei – dacă este bine să te căsătoreşti, sau nu. Aici, Sf. Pavel oferă un sfat, nu o poruncă. El spune că şi-ar dori ca toată lumea să fie ca el – adică, celibatar – însă recunoaşte faptul că „fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel.” În final, nu contează dacă eşti căsătorit sau nu, atâta timp cât nu cazi în imoralitate. Textul continuă luând în discuţie divorţul şi situaţia specială a credincioşilor căsătoriţi cu necredincioşi – secţiuni pe care nu avem timp să le discutăm acum. Apostolul Pavel ajunge, apoi, la ceea ce eu aş numi „esenţa”: „Numai că, aşa cum a dat Domnul fiecăruia, aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, astfel să umble.” Eşti evreu sau din neamuri, tăiat-împrejur sau nu? Nu contează, pentru că „tăierea împrejur nu este nimic; şi netăierea împrejur nu este nimic, ci paza poruncilor lui Dumnezeu”. Pavel repetă, apoi: „Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână.” Şi continuă imediat: „Ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă. Iar de poţi să fii liber, mai mult foloseşte-te! Căci robul care a fost chemat în Domnul este un liberat al Domnului. Tot aşa, cel chemat liber este rob al lui Hristos.” Observaţi cum atât robii, cât şi cei liberi sunt încurajaţi să-şi privească statutul dintr-o perspectivă nouă. Iar apoi Pavel repetă: „Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu.”

De ce este atât de important să rămâi în starea în care ai fost chemat, pentru a duce viaţa pe care ţi-a încredinţat-o Dumnezeu? Pavel nu face aici o argumentare pentru păstrarea unui status quo. Cu siguranţă, nu apără dominarea abuzivă care caracteriza şabloanele sociale din vremea lui. Mai degrabă, îşi îndeamnă cititorii să-şi privească toate relaţiile – căsătorie, familie, fond etnic, statut social – într-o perspectivă escatologică; cu alte cuvinte, în lumina destinului sau scopului suprem al omenirii şi al lumii. Vedem aceasta în versetele imediat următoare: „Cât despre fecioare [cei necăsătoriţi, în vers. engl.], n-am poruncă de la Domnul. Vă dau însă sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare. Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de faţă:” (cu alte cuvinte, vremurile din urmă care se apropie) „bine este pentru om să fie aşa. Te-ai legat cu femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Şi fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi. Şi aceasta v-o spun, fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea; şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece.”

Chipul acestei lumi – cu toate imperiile ei şi structurile ei de putere care se deservesc singure şi cu relaţiile ei abuzive – trece. Ceea ce este important în acest penultim capitol al istoriei omenirii este – aşa cum spune Pavel câteva versete mai jos: „alipirea de Domnul fără clintire”. Aşa că „aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, aşa să umble” – evreu sau elin, sclav sau liber, căsătorit sau necăsătorit – dar stai cu ochii pe final, priveşte spre Sfârşitul care se apropie. Orientează-ţi viaţa – şi toate relaţiile din ea – către acest Sfârşit. Trăieşte-ţi viaţa ca o anticipare, nădejde şi aşteptare a unui Scop suprem, dincolo de instituţiile timpului în care trăieşti – inclusiv căsnicia. Lasă-ţi toate aspectele din viaţa ta, toate relaţiile tale să slujească acestui Sfârşit şi să conducă spre acest Sfârşit – săvârşirea deplină a planului lui Dumnezeu pentru zidirea Lui.

Era important de reţinut această perspectivă escatologică, pentru Biserica corinteană. Ea este importantă şi pentru noi, astăzi. Suntem chemaţi aşa cum suntem – fiinţe umane contradictorii, slabe şi păcătoase, înzestrate cu o paletă incredibilă de daruri şi cu o alta încă şi mai incredibilă, de complicaţii. Dar suntem chemaţi la o viaţă de împlinire şi sfinţenie. Suntem chemaţi să participăm la sfinţenia lui Dumnezeu, să ne sfinţim, chiar până acolo unde este Unul Dumnezeu Cel Preasfânt. Suntem chemaţi să iubim în moduri care ne depăşesc capacitatea noastră omenească, limitată, să acceptăm de bună voie iubirea jertfelnică pe care Dumnezeu a revelat-o în Iisus Hristos şi să exprimăm această iubire în fiecare moment din viaţa noastră, indiferent de situaţia pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Această perspectivă escatologică ne poate ajuta şi atunci când încercăm să abordăm chestiuni concrete legate de căsătorie şi familie, în ziua de astăzi.

În primul rând, căsătoria în sine, în viaţa reală, nu este un fenomen static, contrar imaginii idealizate, care ne este prezentată atât de des (ca de exemplu, în reclamele care promit relaţii sexuale grozave până la 70 de ani). Ideal, căsătoria implică ideea de creştere. Inevitabil, implică ideea de schimbare; ea trece prin stadii diferite, întocmai ca fiinţa umană, care trece prin stadii diferite, în viaţă. Cu siguranţă, o schimbare majoră vine o dată cu naşterea primului copil, când soţia devine mămică, iar atenţia ei se mută în mare măsură de la soţ, la copilul pe care acesta l-a conceput. O altă schimbare majoră este momentul în care mama şi tata ajung să aibă „cuibul gol”, când atenţia lor nu mai e concentrată pe drumurile cu maşina pentru a duce copii la meciurile de fotbal de la şcoală. Ce se întâmplă atunci cu soţii? Se vor redescoperi unul pe altul într-un mod nou, în acest stadiu al vieţii lor de cuplu căsătorit? Şi, pentru din ce în ce mai multe cupluri de acest gen, din ziua de astăzi, o altă schimbare apare atunci când unul sau, ulterior, ambii devin fizic neputincioşi, într-un fel sau altul – prin boala lui Alzheimer sau Parkinson, de exemplu. Ceea ce calificăm de obicei ca „anii de aur” poate fi, de fapt, foarte dificil, chiar şi pentru cel mai fericit cuplu căsătorit.

Întrebarea fundamentală, în fiecare din aceste stadii, este dacă ele vor fi privite în termeni instrumentali – ca indicând un Sfârşit care se plasează dincolo de cutare sau cutare situaţie imediată, dincolo de cutare sau cutare relaţie – dacă fiecare din aceste stadii vor fi întâmpinate ca o ocazie nouă de creştere în sfinţenie. Sau dacă fiecare stadiu nou va deveni o sursă de frustrare, pentru că în momentul de faţă, relaţia nu se ridică la imaginea noastră idealizată a ceea ce considerăm noi că ar trebui să fie fericirea conjugală. (Ironia este că în trecut, acest aspect nu constituia o problemă aşa de mare. Nu numai că durata de viaţă era mai scurtă, dar etapele vieţii erau delimitate mai net: primii ani de viaţă, copilăria, tinereţea, vârsta adultă, bătrâneţea. După îndeplinirea obligaţiilor sociale proprii vârstei adulte, după naşterea, creşterea şi independenţa copiilor, soţul şi soţia erau la vârsta bătrâneţii, când erau liberi să se retragă la o mănăstire sau să ducă o viaţă similară în casa lor. Nu li se pretindea să se comporte ca nişte nou-căsătoriţi.)

Să luăm copiii şi viaţa de familie: ce are de oferit aici perspectiva escatologică? Ne idolatrizăm deseori copiii, facem orice pentru ei. În fapt, acest lucru poate că nu reflectă nimic altceva decât pur şi simplu, propriul nostru egocentrism. Copiii sunt o mare sursă de mândrie! Ar trebui să reţinem că a creşte copii şi a-i îngriji nu constituie un scop în sine. Şi cu atât mai puţin scopul este propria noastră gratificare. Ne îngrijorăm deseori, excesiv de mult, de „ce o să iasă” din copiii noştri, până acolo încât acest lucru poate deveni unica noastră preocupare. Nu ar trebui să fie aşa. Creşterea copiilor, ca şi alte aspecte ale vieţii conjugale, ar trebui privită în termeni instrumentali: ar trebui să ne îndrepte către un Sfârşit care merge dincolo de „ce o să iasă” din copiii noştri. Nu vă puneţi copiii pe primul loc. Puneţi-L pe Dumnezeu. Dragostea dvs. pentru Dumnezeu, încrederea dvs. în El, orientarea întregii dvs. vieţi spre El nu vă vor diminua iubirea pentru copiii dvs. Dimpotrivă, acest lucru vă va purifica dragostea pentru ei, schimbând-o din autogratificare într-o expresie a iubirii jertfelnice a lui Hristos. Iar copiii nu sunt singurul „instrument” posibil de a ajunge la sfinţenie, într-o căsătorie.

Sf. Ioan Gură de Aur abordează subiectul cuplurilor fără copii cu o mare sensibilitate. În căsniciile fără copii, pot fi cultivate alte instrumente ale virtuţii: ospitalitatea, disponibilitatea pentru a veni în serviciul altora, crearea în comun. În orice caz, trebuie să rezistăm ispitei de a trăi pur şi simplu unul pentru celălalt, fără să ne preocupăm de creşterea în sfinţenie, fără să ne preocupăm de Dumnezeu şi de aproapele nostru.

Pe de altă parte, ce putem spune despre alternativele care există în afara căsătoriei? În general, în societăţile dezvoltate şi în curs de dezvoltare, procentul persoanelor necăsătorite este în creştere faţă de populaţia totală. În Statele Unite, aproximativ 50 la sută din adulţi nu sunt căsătoriţi. Profilurile şi preocupările acestor persoane necăsătorite sunt, bineînţeles, diverse. Unii amână căsătoria până în momentul în care sunt atinse anumite ţeluri personale – care ţin de educaţie, profesie, situaţia economică sau afectivă. Alţii nu se căsătoresc niciodată. Unii sunt divorţaţi sau despărţiţi – şi nu întotdeauna în perspectiva divorţului – de pildă, din cauza faptului că unul din soţi este în închisoare. Unii sunt văduvi.

Problemele cu care se confruntă persoanele necăsătorite sunt şi ele diverse. Problemele unei văduve sau ale unui văduv în vârstă – sănătatea, de exemplu – nu sunt aceleaşi cu cele ale unei femei mai tinere, divorţate, care încearcă să intre – sau să reintre – pe piaţa muncii, având în acelaşi timp răspunderi legate de copii sau alte aspecte. Iar aceste probleme nu vor fi aceleaşi cu problemele şi preocupările unei persoane care nu a fost căsătorită niciodată, indiferent de vârstă. Există, însă, unele îngrijorări comune. În anchete şi interviuri, este menţionată des singurătatea – singurătatea pachetelor de gustări preambalate, pentru o singură persoană, care în ziua de astăzi au ajuns atât de comune în supermarketurile noastre. Iar cei necăsătoriţi, indiferent de profilul social şi categoria din care fac parte, suferă adesea de alte nelinişti, dintre care multe sunt de natură culturală. Există o mulţime de presiuni care se exercită asupra celor „singuri”, pentru a se integra în aşteptările şi valorile unei culturi care continuă să idealizeze şi să idolatrizeze modelul de familie de tip soţ-soţie-doi copii-trei maşini-şi-un câine. (Acesta poate fi motivul real în spatele curentului actual al căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Cuplurile de homosexuali şi de lezbiene vor să se „integreze”.)

Persoanele necăsătorite sunt, cum spuneam, un grup foarte divers. Dar deseori ne gândim la termenul „necăsătorit” ca fiind sinonim cu imaginea celibatarului „pivotant” prezent în atâtea reclame. Sigur, există mulţi oameni care ar putea fi descrişi ca „precăsătoriţi” – persoane care se aşteaptă să se căsătorească (sau să se recăsătorească) într-o zi, dar care în prezent amână căsătoria din diverse motive: teama de implicare, aşteptarea persoanei „care trebuie” (o iluzie, desigur!), preocuparea pentru carieră, posibil o carieră chiar foarte nobilă. Nu ar trebui[, totuşi,] să presupunem că aceşti oameni sunt versiuni reale din distribuţia serialului „Friends”. Însă viaţa de celibatar în America de astăzi este înşelătoare din punct de vedere spiritual. În cazul celibatarilor tineri şi nu chiar atât de tineri, avem de-a face cu un soi de adolescenţă prelungită. Aceste persoane trebuie să ia mult mai multe decizii decât ar fi fost cazul în societăţile premoderne – decizii legate de educaţie, de carieră, de găsirea unui loc de muncă, domiciliu, condiţii de trai, stil de viaţă. În trecut, majoritatea oamenilor nu aveau nici un fel de putere de decizie în asemenea chestiuni! Însă tinerii manifestă adesea o lipsă de simţ al responsabilităţii în deciziile pe care le iau – şi de simţ al sensului lor esenţial. Relaţiile sexuale, de exemplu, se pot transforma uşor într-o activitate recreativă, alături de cina din oraş sau mersul la cinematograf, nemaiavând nici o legătură cu iubirea jertfelnică. Acest lucru îngreunează foarte mult procesul de „aşezare la casa lor”, ca oameni căsătoriţi sau în orice alt fel, al tinerilor. Cum poate Biserica să se ocupe de persoanele necăsătorite? În mod deosebit, cum se poate ocupa de tinerii singuri? Pentru o mare parte din istoria Bisericii, acest lucru n-a constituit niciodată o preocupare. Astăzi, tocmai aşa stau lucrurile. Nu mai trăim în societăţile tradiţionale din trecut. Trăim în lumea din „Friends”.

Din anumite puncte de vedere, răspunsul e simplu. Fie că îi are în vedere pe cei căsătoriţi sau pe cei necăsătoriţi, Biserica trebuie să pună problema în mod escatologic, aşa cum a făcut-o Sf. Pavel pentru corinteni. „Fiecare, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu… Căci chipul acestei lumi trece.” Din această perspectivă, fiecare din noi este chemat la o luptă ascetică, indiferent de situaţia în care ne găsim în viaţa noastră; un exemplu ar fi lupta împotriva autogratificării, care poate fi o ispită la fel de importantă atât pentru cei căsătoriţi, cât şi pentru cei necăsătoriţi; lupta pentru a găsi căi prin care să creştem în dragostea lui Dumnezeu, în toată diversitatea de situaţii şi raporturi în care ne aflăm fiecare. În orice caz, nu putem presupune că a fi singur constituie un obstacol în calea creşterii în împlinire şi sfinţenie, la fel cum nu putem presupune că a fi căsătorit constituie o garanţie a împlinirii şi a sfinţeniei. Cu toţii suntem fiinţe umane slabe şi căzute, deteriorate într-un fel sau altul de păcat. Aceasta este starea în care ne aflăm şi în care suntem chemaţi să fim mântuiţi prin harul lui Dumnezeu. Însă sesizăm o nevoie de vindecare şi împlinire. Mesajul Bisericii, legat de acest aspect, este simplu şi direct: ne găsim această vindecare şi împlinire numai şi numai în Dumnezeu. Nu este un mesaj pe care-l auzim foarte des. Cel mai adesea suntem încurajaţi să credem că ne vom găsi vindecarea şi împlinirea în alte moduri – printre care la loc de frunte găsim căsătoria. „A fi singur e o situaţie înşelătoare”, le spunem tinerilor. Dar prin aceasta, implicăm, sau spunem direct: „Căsătoria îţi va rezolva problemele.” E oare aşa? Mulţi o cred.

Gândiţi-vă la următoarea afirmaţie tipică, pe care cei care lucrează în consiliere premaritală o aud foarte des: „Mda, devin gelos şi îmi ies din sărite şi poate mai trec şi la măsuri fizice dacă mi se pare mie că s-a uitat la alţi bărbaţi, dar când o să ne căsătorim, chestia asta n-o să se întâmple.” Numai când auzi aşa ceva, îţi dai seama că un comportament violent ca al tipului respectiv n-o să se amelioreze. Ba, mai degrabă, o să fie mai rău. Sau: „Sunt lucruri care mă deranjează în comportamentul lui Brad, dar ştiu că atunci când o să ne căsătorim, dragostea mea o să-l schimbe.” Ştiţi foarte bine că n-o să se întâmple aşa!

Am ajuns la finalul serialului TV „Friends”. Au format perechile, s-au căsătorit. Dar ştiţi că asta n-o să asigure fidelitatea şi fericirea conjugală infinită. Căsătoria nu o să vindece toate problemele acestor oameni – şi ale nici unuia dintre noi. Căsătoria poate fi contextul în care majoritatea ne găsim vindecarea şi împlinirea. Însă căsătoria în sine nu constituie o sursă de vindecare şi de împlinire. Ca şi celibatul, căsătoria poate fi înşelătoare din punct de vedere duhovnicesc – mai ales când se transformă într-un fals dumnezeu. Uitându-ne la provocările care stau în faţa căsătoriei creştine – provocări pe care le auzim în mass-media, practic, în fiecare zi –, să reţinem că până şi noţiunea de căsătorie „tradiţională” poate fi o provocare pentru înţelegerea noastră ortodoxă a mântuirii – prin faptul că oferă un fals sentiment de siguranţă, false promisiuni şi prin inducerea ideii că însăşi căsătoria – şi nu Dumnezeu – este cea care ne poate da împlinire într-o lume zdrobită.

Unii îşi pot găsi împlinirea în căsătorie. Alţii, în celibat. Însă nu o vor găsi dacă nu se întorc, mai întâi, către Izvorul oricărei vindecări, către adevăratul izvor al împlinirii: Cel Preasfânt.

Prof. Erikson este profesor universitar de istorie a Bisericii, la Seminarul Teologic Sf. Vladimir.     

Text (originalul în engleză; n. t.) corectat de Pr. Michael de la Mănăstirea Sf. Petroc, Tasmania

http://orthodoxtidings.blogspot.com/2006/10/marriage-and-possible-alternatives.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: