13/05/2012

Despre cinism şi bunătatea lui Dumnezeu

Posted in Uncategorized tagged , , , , , , , , la 16:15 de Valahia

Pr. Stephen Freeman, 9 mai 2012

Recunosc că sunt un copil al anilor 60 (ceea ce înseamnă că m-am născut la începutul anilor 50). Am trăit într-o perioadă din istoria Americii marcată de asasinate, abuzuri de putere, incompetenţă şi pioşenii nemiloase şi strigătoare la cer, rostite de oameni fără pioşenie. Aşa stând lucrurile, ca mulţi alţi oameni din generaţia mea, sunt tentat de cinism – care este un soi de asigurare a faptului că lucrurile nu sunt niciodată aşa cum par, ci sunt aşa numai pentru că cineva vrea ca ele să pară aşa. Desigur, cinicii rareori au nevoie să se căiască, pentru că istoria le confirmă deseori suspiciunile.

Dificultatea apare, însă, atunci când cinismul ajunge să fie înrădăcinat în sufletele noastre. Distanţa lui rece faţă de lume poate scădea şi căldura dragostei, iar atitudinea lui de suspiciune permanentă ne răpeşte bucuria mirării simple.

La nivel teologic, cinismul este în foarte mare măsură incompatibil cu credinţa în bunătatea lui Dumnezeu. E adevărat că lumea e plină de păcat şi că cei din jur – oameni şi instituţii – ne dezamăgesc. Scripturile ne spun „să nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor”. Cu toate acestea, acelaşi psalm care ne avertizează despre astfel de nădejdi false, este, totuşi, un psalm cât se poate de plin de speranţă:

Lăuda-voi pe Domnul în viaţa mea; cânta-voi Dumnezeului meu cât voi trăi. Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor. Fericit cel ce are ajutor pe Dumnezeul lui Iacob, nădejdea lui în Domnul Dumnezeul lui. Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele din ele; Cel ce păzeşte adevărul în veac; Cel ce face judecată celor năpăstuiţi; Cel ce dă hrană celor flămânzi. Domnul dezleagă pe cei ferecaţi în obezi; Domnul îndreaptă pe cei gârboviţi; Domnul înţelepţeşte orbii; Domnul iubeşte pe cei drepţi; Domnul păzeşte pe cei străini; pe orfani şi pe văduvă va sprijini şi calea păcătoşilor o va pierde. Împărăţi-va Domnul în veac, Dumnezeul tău, Sioane, în neam şi în neam. Lăudaţi pe Domnul! (Psalmul 145)

Ca multe alte aspecte ale vieţii noastre duhovniceşti, golul nu poate înlocui plinătatea. A avea încredere în Dumnezeu şi a te bucura de bunătatea Lui este un act de plinătate; un act care îţi umple inima cu lucruri bune. Cu toate acestea, a refuza să ai încredere în cele omeneşti nu înseamnă că ni se porunceşte să fim cinici. Înseamnă, în schimb, că ar trebui să ne centrăm sufletele şi vieţile pe bunătatea lui Dumnezeu, mai degrabă decât să ne punem speranţele în faptele omului.

Diferenţa nu este doar o simplă chestiune de accent, ci merge până la însăşi esenţa vieţii spirituale. E uşor să priveşti multe practici ritualice într-un mod negativ: să consideri postul ca o simplă abţinere de la mâncare, castitatea ca abstinenţă ş.a.m.d. O astfel de atitudine faţă de disciplinele vieţii spirituale produce opusul intenţiei acesteia. Ne abţinem de la anumite mâncăruri, când postim (mâncând, totodată, şi mai puţin), pentru a ne dărui pe noi înşine mai deplin lui Dumnezeu. Postul fără rugăciune este cunoscut în ortodoxie ca „postul diavolilor”, pentru că deşi diavolii nu mănâncă niciodată, nici nu se roagă. Iar castitatea nu este doar o simplă rezistenţă la ispitele trupului nostru, ci – din nou -, un efort de a ne dărui lui Dumnezeu.

Afirmaţia Sfântului Ioan Botezătorul, atunci când îşi compară lucrarea misionară cu cea a lui Iisus Hristos, a aşezat lucrurile în ordinea corectă: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30). Cinismul faţă de cele lumeşti nu este acelaşi lucru cu încrederea în bunătatea lui Dumnezeu. Practic, cinismul nu trebuie să aibă nici un fel de Dumnezeu.

În romanul clasic al lui C.S. Lewis, „Ultima bătălie” (care face parte din Cronicile Narnia), cinismul joacă un rol important în viaţa unei bande mici de pitici. După ce sunt păcăliţi de un fals pretendent la tronul lui Aslan (leul care Îl alegorizează pe Hristos), ei refuză să fie „păcăliţi” din nou şi făcând aşa, refuză să-l recunoască pe adevăratul Aslan, atunci când acesta vine. Trăind în noua Narnie – chiar în rai -, ei cred că locuiesc într-o şandrama mizeră. Cu toate acestea, până la sfârşit se consolează cu ideea falsă că „nu sunt păcăliţi”.

Cinismul poate refuza să creadă un lucru fals, dar nu deţine virtutea de a vedea ceea ce este bun. O astfel de virtute nu vine decât atunci când ne bucurăm de ceea ce este bine şi când inimile noastre sunt aşezate întru Dumnezeu. Deşi nu ne încredem în cei puternici şi nici în fiii oamenilor, recunoaştem, totuşi, bunătatea lui Dumnezeu, Cel ce păzeşte adevărul în veac, Cel ce face judecată celor năpăstuiţi, Cel ce dă hrană celor flămânzi, Cel ce dezleagă pe cei ferecaţi în obezi, Cel ce înţelepţeşte orbii, Cel ce îndreaptă pe cei gârboviţi, Cel ce iubeşte pe cei drepţi, Cel ce păzeşte pe cei străini şi pe orfani şi pe văduvă îi va sprijini.

O asemenea nădejde nici nu dezamăgeşte, nici nu ne otrăveşte sufletul cu înţelepciunea rece a celor care nu pot fi păcăliţi. Înţelepciunea lumii nu este niciodată acelaşi lucru cu înţelepciunea lui Dumnezeu: una oferă doar pustiu, în timp ce cealaltă este însăşi plinătatea bunătăţii lui Dumnezeu.

Sursa: Holy Cross Orthodox Church

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: