27/09/2012

Dumnezeu e întotdeauna cu tine

Posted in Părinti ortodocsi tagged , , , , , , la 16:30 de Valahia

Interviu cu părintele Roman Braga

Jessica Precop

10 august 2012-09-26

Interviu cu părintele Roman Braga, care s-a născut, a crescut și a slujit în România, în timpul regimului comunist. În prezent, locuiește la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Rives Junction, Michigan.

Părinte, mai întâi, ce ne puteți spune despre viața monahală?

Bună întrebare. Mai întâi, însă, trebuie să înțelegeți mediul cultural românesc din perioada tinereții mele – dintre anii ’20 și ’50. Eu cred că poporul român a avut dintotdeauna o înclinație pentru viața monahală – pentru că a fi monah și a duce o viață monahală nu înseamnă numai să te duci să stai într-o mănăstire. Când Iisus propovăduia Evanghelia, spunând: „…cel ce își iubește pe tata sau pe mama mai mult decât pe Mine…” sau când spunea: „…cine nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine…”, El nu vorbea cu monahii; pe vremea aceea nici nu existau monahi. Iisus le vorbea oamenilor: căsătoriților, necăsătoriților, tuturor. Așadar, într-un fel, în ce privește virtuțile, nu există diferențe între monahi și mireni. Virtuțile monahale sunt valabile pentru toată lumea. Să vă dau un exemplu: cei care doresc să-și închine viața lui Hristos și Bisericii și vor să-și mântuiască sufletul printr-o viață monahală, ajung adeseori în conflict cu părinții lor, care poate își doresc o viață de mirean pentru copiii lor. Însă nu uitați: Dumnezeu este pe locul întâi în viața noastră; apoi urmează părinții și familia.

Mai întâi, trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu, pentru că El este tatăl nostru, al tuturor. Deci, există un element monahal în asta. Înfrânarea, de pildă, nu este doar pentru monahi. În general, cei căsătoriți trebuie să facă efortul înfrânării mai mult decât cei singuri. La fel, mirenii trebuie lucreze mai mult nevoința înfrânării decât monahii. Înfrânarea înseamnă să te abții de la mâncare, alcool și multe altele. Or, în cultura noastră de aici, din America, ne abținem de la anumite lucruri numai când suntem forțați de împrejurări, din cauza vreunei probleme medicale. Însă Dumnezeu vrea ca noi să ne abținem de la anumite lucruri pentru ca noi să nu fim stăpâniți de lucrurile materiale; să fim eliberați de ele. Lucrurile materiale sunt trecătoare; nu le putem lua cu noi. Ca persoane, trebuie să creștem. Încetăm să fim persoane atunci când suntem dominați de lucruri materiale. Sexul, drogurile, alcoolul, fumatul, mâncatul excesiv și multe alte lucruri de felul acesta te înrobesc; nu mai ești o persoană liberă. Ei bine, Dumnezeu vrea ca noi să fim liberi, pentru că așa ne-a făcut El și prin aceasta ne asemănăm Lui: „să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră”.

Așadar, virtuțile sunt aceleași și pentru cuplurile căsătorite, și pentru monahi. Singura diferență este faptul că monahii merg la mănăstire și trăiesc în obști monahale, pentru că vor să-și închine viața lui Dumnezeu, fără să se mai îngrijească și de celelalte obligații sociale. Monahii nu se căsătoresc; în schimb, depun votul castității și sărăciei. De ce? Pentru că nu vor să depindă de posesiuni pământești. Monahii nu au pământ, nu au nimic altceva decât cele câteva lucruri ale lor, personale. În mănăstiri, monahii poartă veșminte – o uniformă specială, dacă doriți – pentru că sunt considerați oastea Bisericii; ostașii ei. Biserica depinde de ei.

Chiar acum, când vorbim, la mănăstirea noastră are loc o întrunire a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Americii. Sfântul Sinod al unei Biserici este format din episcopi. Biserica are nevoie de episcopi. Episcopii nu pot fi căsătoriți și de regulă, trebuie să provină din rândul călugărilor. Dacă conducătorii Bisericii vin la tine și-ți spun: „vrem să fii episcop”, nu poți să spui nu, pentru că trebuie să i te supui Bisericii. Odacă cu votul castității și sărăciei, călugărul depune și votul ascultării. Sau dacă Biserica trebuie să te trimită undeva să întemeiezi o biserică, trebuie să mergi. Nu ai posesiuni sau vreo casă pentru care să-ți faci griji: „Vai de mine, dar ce mă fac cu casa?”. Ai doar o valiză, în care pui lucrurile de care ai nevoie și te duci. Așadar, ascultarea este încă un vot pe care îl depun călugării.

După cum am mai spus, călugării poartă un veșmânt lung. Acesta este „călugărul din exterior”, ca să spunem așa; călugărul pe care îl vede toată lumea. Acest călugăr exterior nu este pentru toată lumea. Călugărul din interior este pentru toată lumea; cu alte cuvinte, virtuți ca înfrânarea, jertfa sunt aceleași și pentru un călugăr declarat, și pentru un mirean. Deci aceste virtuți monahale – luarea crucii, înfrânarea – sunt pentru toată lumea. Virtuțile sunt aceleași și toți mergem în același loc – căsătoriți sau călugări. Iar căsătoria nu e o sarcină ușoară. Cei căsătoriți au nevoie să practice multă asceză în căsătorie. Ai trei, patru, cinci copii, câteodată nici nu mănânci – îi lași doar pe ei să mănânce, în timp ce tu te sacrifici pentru tine și pentru alții. Asta e diferența dintre călugări și mireni.

România are în jur de 500 de mănăstiri. În România au fost întotdeauna mulți monahi și monahii. Nu trăiesc izolați în mănăstiri; se duc la cumpărături, la piață. România este o țară mică, de dimensiunea statului Ohio, iar călugării și călugărițele trăiesc sub influența culturii ei. Chiar și acum, mănăstirile din România sunt pline de călugărițe și de călugări. Așa că totul depinde de cultura în care trăiești și de modul în care înțelegi Evanghelia.

Ne puteți spune ce v-a făcut să vă îndreptați spre viața de călugăr?

Eu nu m-am călugărit de tânăr. Am fost închis de două ori și, după prima mea ședere în închisoare m-am călugărit, pentru că în timpul perioadei petrecute în închisoare, m-am maturizat. Când treci prin suferințe, începi să meditezi. Eu eram profesor. Predam într-un liceu din București. Eram suficient de matur să înțeleg viața și să mă întreb: „De ce nu sunt căsătorit la 30 de ani? Ar trebui să mă însor, sau nu?”. Așa că închisoarea mi-a dat timp să meditez și să mă gândesc: „Ce e mai bine pentru mine: să mă căsătoresc și să am o familie, sau să aleg călugăria?” Și am hotărât că viața de călugăr era mai potrivită pentru mine.

Când eram copil, am stat într-o mănăstire, la seminarul de la Cernica, de pe lângă București și mi-a plăcut foarte mult viața monahală; așa că pentru mine, viața de călugăr era ceva firesc.

Spuneți-ne, cum era să fii creștin într-un regim comunist?

Ca creștin, trebuia să faci multe compromisuri. De exemplu, aveai copii – și mergeau la școală. Și la școală li se spunea că nu există Dumnezeu, că nu e nevoie să te rogi și să porți cruciuliță la gât și nici să te duci la biserică. Când veneau de la școală, bunica se ruga cu ei și făcea semnul crucii. Am păstrat acest mod de viață creștin în familie. Nimic nu putea fi făcut la vedere. Nu aveai voie să-ți manifești modul de viață creștin.

Ce s-a întâmplat cu bisericile și mănăstirile în timpul regimului comunist? 

Bisericile erau tolerate, pentru că România era, practic, o țară ortodoxă într-un procent masiv. Biserica era foarte puternică, iar regimul comunist nu vroia să riște nimic. Cu toate acestea, însă, au fost închise multe mănăstiri. Numai cele care au erau declarate monumente istorice au rămas deschise, iar românii erau satisfăcuți, pentru că aproape toate mănăstirile erau monumente istorice. Regimul comunist a transformat mănăstirile în muzee, păstrând în fiecare câțiva monahi sau câteva monahii ca ghizi, pentru întreținerea și îngrijirea muzeelor și a imenselor biblioteci și arhive pe care le dețineau mănăstirile. Și așa, bisericile mănăstirilor au fost ținute deschise. Totuși, s-a dat, la un moment dat, un decret – decretul nr. 410 – de către guvernul comunist, prin care toate mănăstirile care nu erau monumente istorice au fost închise, iar toți călugării și călugărițele sub 50 de ani au fost obligați să plece din mănăstiri și să lucreze la stat. Numai călugărilor bătrâni li s-a permis să rămână în mănăstiri, pentru a le ține deschise ca monumente istorice, iar ei au păstrat ciclul liturgic bisericesc: utreniile, vecerniile și liturghiile; le-au ținut în continuare și aveau singuri grijă de ei înșiși. Datorită faptului că poporul român era creștin, oamenii se duceau la biserică în mănăstiri și-i ajutau pe acești călugări și călugărițe în vârstă. Comuniștii nu puteau urmări asta și nici nu erau foarte interesați de ceea ce făceau oamenii simpli; erau interesați mai ales de clasa intelectualilor, pentru că ea este cea care creează cultura, cutumele.

Regimul comunist a persecutat mai mult Biserica Catolică, pentru că era minoritară și se adresa în cea mai mare parte străinilor. România este 90 la sută ortodoxă, așa că statul persecuta mai ales celelalte denominațiuni, luându-le proprietățile și dându-i afară. Cu Biserica Ortodoxă n-au îndrăznit să meargă prea departe, așa că au scos din mănăstiri tineretul – însă bătrânii au rămas acolo, iar bisericile mănăstirilor au rămas deschise, iar programele liturgice s-au ținut în continuare, fără să fie întrerupte. În aceste perioade, viața monahală a continuat. Nu se zbătea, nu creștea, dar, cel puțin, nu a fost întreruptă.

Cum v-a afectat viața spirituală propria dvs. luptă împotriva statului comunist? 

Comuniștii nu puteau controla ce era înăuntrul tău, însă nici tu nu puteai să exprimi ceea ce gândeai; nu-ți puteai spune opinia. Și asta nu numai dacă erai monah sau preot sau creștin – ci intelectual, în general. Nu toți intelectualii din România, din perioada regimului comunist, erau comuniști. Ca să supraviețuiască, erau obligați să spună una, dar în interior gândeau alta. Așa că duceau o viață dublă. Una era în mintea și în sufletul lor – convingerile lor – și alta, ceea ce spuneau cu voce tare. Era o chestiune de supraviețuire. Așa că era o viață foarte, foarte dificilă. Nu era ca aici, unde nu vă e teamă de nimic. Vouă nu vă e teamă să vă exprimați; acolo nu era așa. Oamenii spuneau exact ce le spunea statul, pentru a putea avea o slujbă, pentru a putea fi profesor… pentru a avea o profesie și a putea pune pe masă pâinea de toate zilele pentru familiile lor. Dar lucrurile pe care le gândeau și în care credeau – acestea nu puteau fi controlate de comuniști.

Lăsând la o parte torturile corporale, în închisoare am fost fericiți, într-un fel. Torturile nu erau nimic. Suferi din cauza lor; nici măcar să mori, nu poți. Însă închisorile comuniste sunt mai rele decât torturile corporale. Vor să te țină la limita dintre normal și anormal. Dar nu puteau să controleze ceea ce era înăuntrul tău. Într-un fel, pentru un preot era bine într-o închisoare comunistă, pentru că acolo, ne rugam. Odată ce erai condamnat (pentru „crime” pe care nu le-ai comis), erai dus într-o celulă și gata. Puneau intelectualii – mai ales preoții – în detenție separată pentru cel puțin un an sau doi și, într-un fel, asta era bine pentru noi. Neavând unde să te duci și nici măcar o fereastră pe care să te uiți afară – pentru că nu erau ferestre în celulele acelea – trebuia să te uiți undeva, să te duci undeva; așa că te duceai în interiorul tău, în interiorul inimii și al minții tale, să te examinezi pe tine însuți, să vezi cine ești și pentru ce te-a adus Dumnezeu în această lume. Ajungi să te întrebi dacă Dumnezeu chiar există și care este relația ta cu El.

Când eram liberi, nu aveam timp să ne punem întrebările astea. Credința noastră era superficială, pentru că poți să înveți o groază de lucruri și să ai o minte enciclopedică, dar dacă nu te cunoști și nu știi cine ești…! Chiar dacă știi tot ce se poate ști, ești superficial, dacă nu te întrebi: cine sunt eu? De ce exist? Care este destinul meu? De ce m-a creat Dumnezeu? Dacă cred în Dumnezeu, ce vrea El de la mine? Când trăiești în libertate, nu-ți pui aceste întrebări, pentru că te grăbești să faci o mulțime de lucruri, să citești multe cărți – și devii sclavul cărților, sclavul cunoașterii, al conceptelor filosofice și așa mai departe. Dar nu ai timp să meditezi la cine ești. Când ești liber, ești făcut din citate din cărți. Nouă nu ni se dădea voie să avem nici un fel de cărți, în închisoare. În unsprezece ani, n-am văzut vreun creion, vreo foaie de hârtie sau vreo carte – și nu numai eu, ci și toți intelectualii și preoții care erau acolo. Comuniștii le dădeau cărți și hârtii să citească oamenilor simpli, pentru că vroiau să-i convingă să devină comuniști. Pe de altă parte, vroiau ca intelectualii să se transforme în bestii, în animale. Ce e interesant e că lucrul ăsta nu s-a întâmplat. În loc de asta, deveneai tu însuți, pentru că începeai să te examinezi pe tine însuți. Odată ce ieșeai din închisoare, pe ei îi interesa să nu faci propagandă, să nu le spui altora ce s-a întâmplat în închisoare și așa mai departe – așa că mulți dintre noi au trimiși în exil, tocmai ca să nu spunem altora ce se întâmpla în închisori.

Cum L-ați mărturisit pe Hristos în închisoare? 

În închisoare, erai singur în cea mai mare parte a timpului. Eu am fost și într-un lagăr de muncă forțată. Acolo aveam grupuri de rugăciune și preoți care ne spovedeau. Fiecare preot avea câte un grup de oameni în jurul lui. Noi L-am mărturisit pe Hristos mai mult în lagărul de muncă forțată, pentru că acolo nu eram controlați foarte mult. Era o comunitate mare de oameni, iar pe comuniști îi interesa cât de mult munceai. În închisoare era imposibil să-L mărturisești pe Hristos, chiar dacă era singur sau – poate – dacă eram doi într-o celulă. Câteodată, stăteam câte patru într-o celulă, dar nu vorbeai decât cu un grup mic de persoane. În lagărele de muncă forțată, țineam până și Sfânta Liturghie, pentru că aveam preoți – fără veșminte și nimic altceva decât o bucată de pâine și niște vin tonic de la medicii din spital. Am stat într-un lagăr de muncă forțată cu 16000 de oameni și acolo era un spital, iar doctorii erau și ei dintre prizonieri, așa că ne dădeau vin tonic pentru liturghie, iar noi păstram două bucăți de pâine de la masa de dimineață și așa făceam liturghia. Gărzile nu știau că făceam slujba liturghiei; când treceau pe lângă noi, credeam că doar dăm așa, din gură. Bineînțeles că nu lăsam să se înțeleagă ce făceam. Deși îmi amintesc că odată, în închisoare, într-o celulă, un preot făcea slujba liturghiei sub pătură și când a intrat paznicul, a acoperit totul cu pătura.

De ce este importantă suferința, pentru un creștin? 

Suferința este folositoare nu numai pentru creștini, ci și pentru toată lumea. Pentru că dacă nu suferi, nu înțelegi nimic. Suferința este o experiență bună. Iar în Scripturi se spune că suferința este un semn că Dumnezeu te iubește. În Epistola către Evrei, capitolul 12, Apostolul Pavel spune că dacă nu trecem prin suferințe, nu suntem copiii lui Dumnezeu. Care este părintele care nu-și pedepsește copiii? El își pedepsește copiii pentru că îi iubește. Dacă nu suferim, nu suntem fiii lui Dumnezeu. După ce ai trecut prin suferințe, înțelegi mai mult și mai bine lucruri din această lume; le înțelegi mult mai adânc decât ceilalți, care nu au trecut prin nici o suferință. Deci suferința te maturizează duhovnicește. Nu ar trebui să eviți suferința, dar nici nu trebuie să o cauți cu dinadinsul. Are grijă Dumnezeu de asta. Este foarte multă suferință, în lume. Sunt atâtea familii care au copii în spital. Doctorul meu are o fetiță de 11 ani, care are cancer osos; oamenii aceștia sunt tineri… ce suferință trebuie să fie în această familie, a căror fetiță s-ar putea să fie pe moarte. Și-atunci ne întrebăm: de ce?

Dumnezeu îngăduie ca în această lume să existe cerșetori și ologi, iar toate acestea există pentru că altfel nu am putea să fim milostivi. Trebuie să ne punem iubirea în practică, pentru că iubirea nu este doar cuvântul, este și un lucru pe care trebuie să îl facem. Iar lucrurile le faci pentru cei care au nevoie de ele. Deci pentru asta există copii orfani și ologi și multe altele: pentru ca noi să ne arătăm dragostea pentru aproapele nostru, pentru că Iisus a spus să-L iubim pe Dumnezeu din tot sufletul, cugetul și inima noastră și să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Dar dacă aproapele meu nu are nevoie de dragoste, ce e dragostea? O simplă strângere de mână? Asta nu e dragoste. Poate o îmbrățișare? Nici asta nu-i nimic. Du-te și îmbrățișează o persoană cu dizabilități de pe stradă și întreab-o ce poți să faci pentru ea. Asta e dragoste. Nu să trăiești pentru tine; să trăiești pentru alții și să te pui pe tine la urmă întotdeauna; să uiți de tine și să nu uiți niciodată că există ceilalți. Asta înseamnă o viață de creștin. Nu să spui: „Dar eu? Eu? Eu și cu mine.” Cine ești tu? Nimeni. Încearcă să nu te gândești la tine prea mult. Dar când spui: pot să te ajut cumva? Ai nevoie de mine, poate? Asta e dragoste creștinească, plină de înțeles. Așa că suferința din această lume este îngăduită de Dumnezeu pentru ca ceilalți creștini să-și îndrepte dragostea către cei aflați în suferință și să facă ceva pentru ei; să se jertfească pentru ei. În propria noastră viață e permisă suferința, pentru ca noi să înțelegem de ce a fost răstignit Iisus.

Eu pot să iert. Mă rog pentru paznicii aceia din închisori, care ne torturau. Nu sunt împotriva lor, pentru că înțeleg că erau obligați să facă asta. Iar de iertat, ierți doar când ai suferit. Când nu suferi, nu vrei să ierți și atunci ești osândit. A venit, la un moment dat, un producător de filme, care a făcut un film cu mine și cu părintele Calciu. Și cel care lua interviurile ne-a întrebat: „Cum puteți să-i iertați?”. De ce nu? Și ei sunt chipul lui Dumnezeu. Știm sub ce fel de regim au fost obligați să ne omoare, să ne tortureze, să facă ceea ce li se spunea să facă – altfel, familiile lor n-ar fi avut ce să mănânce. Poți să ierți, când suferi. Când nu suferi, nu ești în stare să ierți. Spui: „Nu, nu, nu; n-ar trebui să faci așa și-așa; și dacă faci așa, ar trebui să fii pedepsit pentru asta”. Deci suferința este foarte importantă în viața de creștin.

Prin ce diferă viața din America de experiența Sfinției Voastre din România? 

Am crezut că am venit într-o țară liberă. Și e adevărat: ești liber să faci ce vrei, atâta timp cât nu faci rău nimănui. Dacă-i faci rău cuiva, cu siguranță, vei suferi consecințele. În ce privește libertarea de conștiință și de gândire, mă îndoiesc că suntem liberi aici, pentru că a fi liber să faci tot ce vrei te poate distruge, dacă nu ești matur. Libertatea fără responsabilitate nu este libertate. Numai când ești împiedicat să faci ceea ce dorești să faci înțelegi ce înseamnă libertatea. Dar când spui: „vreau să fac tot ce vreau”, nu ești liber. Gândiți-vă la cartea Facerii, prima din Biblie. Când Dumnezeu l-a creat pe om, acesta nu a înțeles ce e libertatea până când Dumnezeu nu i-a spus: din pomul acesta să nu mănânci. Pomul este un simbol: este pomul cunoașterii binelui și al răului. Deci, dacă Dumnezeu l-a creat pe om liber, atunci te întrebi: de ce i-a trasat o limită („nu te atinge de asta”)?

Fără această limită, omul nu poate înțelege ce este libertatea. Libertatea nu e decât o vorbă în vânt, dacă nu există restricții. Deci, libertatea fără disciplină nu e libertate. Și multă lume din cultura noastră de-aici, din America, consideră că nu trebuie să respecte pe nimeni și nimic; că sunt liberi să facă tot ce doresc. Asta nu e libertate.

Cum îl putem găsi pe Hristos astăzi, în societatea americană? Dați-ne câteva sfaturi.

Ei bine, în primul rând, Hristos este în tine. Hristos nu e așa, un tip cumsecade, acolo. El este Dumnezeu, iar Dumnezeu este înăuntrul tău. Dumnezeu este în conștiința noastră, în inima noastră, în mințile noastre; nu este ceva material, pe care îl vezi în afara ta. Pe Dumnezeu îl găsești înăuntrul tău. Coboară în interiorul persoanei tale! Noi suntem veșnici; nu murim niciodată. Trupul e dus la cimitir, dar conștiința, persoana, trăiește în continuare. Așa că atunci când cobori înăuntrul tău, conștiința ta e infinită. Iar această infinitate este templul Dumnezeului Celui Viu. Sf. Apostol Pavel spune de multe ori că noi suntem templele Dumnezeului Celui Viu, pentru că Dumnezeu trăiește înăuntrul nostru. Pe Dumnezeu îl găsești când te cunoști pe tine, când știi cine ești. Dacă neglijezi asta – „N-am timp să mă gândesc la mine” –, n-ai să-L găsești niciodată pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu este ceva material; pe El nu-l găsești într-un anumit loc. Dumnezeu e întotdeauna cu tine, dacă vrei să fie cu tine. Pe Dumnezeu îl găsești când te găsești pe tine. „Cine sunt eu?” Fii atent la aceste versete din Scriptură: „ești templul Dumnezeului Celui Viu, pentru că Dumnezeu locuiește în tine”. Iar Iisus a spus: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele.” Dacă nu rămâneți în Mine, nu veți avea seva din care să vă puteți hrăni și vă veți usca. Oamenii care se plâng că nu-L simt pe Dumnezeu sunt mlădițe uscate. Ei trebuie să rămână în Hristos și să-L accepte, spunând așa: „Doamne, vino; sunt aici. Tu m-ai zidit. Deschide-mi inima, că tu ai făcut această inimă. Tu ai făcut ușa; intră, te rog.”

Trebuie să vorbești cu Dumnezeu oriunde te afli. Când mergi pe stradă, când ești la volan, poți să spui așa: „Doamne, Tu ești pe bancheta din față; știu că Tu ești aici; spune-mi ceva. De ce m-ai creat?”. Ai multe lucruri, ai o infinitate de lucruri pe care le poți discuta cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu vrea să vorbești cu El, pentru că rugăciunea nu ține cât ai citit din carte sau cât stai în genunchi; rugăciunea este întreaga ta viață. Când mănânci, când bei, când conduci mașina, când îți disciplinezi copiii, ești într-o stare de rugăciune. Viața este o liturghie. Liturghia nu are loc doar în biserică; ea are loc și în afara clădirii bisericii. Întreaga viață a omului ar trebui să fie o liturghie, dacă ai simțământul existenței lui Dumnezeu. Dar trebuie să dobândești acest simțământ… cum? Întotdeauna le spun, mai ales tinerilor: dialogați, dialogați permanent cu Dumnezeu. Bineînțeles că ești ocupat: mănânci, te pregătești pentru examen – dacă ești student -, muncești, ești mereu foarte ocupat – dar zi: „Doamne, știu că Tu ești aici; nu Te-am uitat. Uită-te la mine și nu mă părăsi.” Vedeți voi, de multe ori, acest dialog permanent cu Dumnezeu devine o rugăciune, pentru că rugăciunea este o comunicare dintre om și Dumnezeu.

Rugăciunea nu este doar pentru o bucată scurtă de timp, după care spui: „Mi-am terminat rugăciunea.” și gata. Rugăciunea nu ți-o termini niciodată. Definiția rugăciunii asta este: faptul că simți prezența lui Dumnezeu în tine. Iar dacă simți această prezență a lui Dumnezeu, înseamnă că te afli într-o stare permanentă de rugăciune. Dacă te rogi doar atunci când te rogi, înseamnă că nu te rogi deloc, spunea un călugăr. Deci nu te ruga numai când te rogi; roagă-te tot timpul, pentru că rugăciunea nu înseamnă să zicem: „dă-mi, dă-mi”. Rugăciunea înseamnă să spui „te iubesc” și „vreau să-mi petrec timpul cu tine”. Cere-i lui Dumnezeu ceva. Și nu-ți fă griji: Dumnezeu îți va răspunde când nici nu te gândești. El îți dă „ponturi” și sugestii bune despre modul în care îți poți rezolva problemele. Așa că pentru a-L găsi pe Dumnezeu aici, în cultura noastră, înseamnă să fii conștient că El există mai întâi – și că nu există în afara noastră, ci înăuntrul nostru. Iar Dumnezeu este tot timpul cu tine și poți să dobândești acest sentiment al existenței Lui.

Sursa: http://www.pravmir.com/god-is-always-with-you-an-interview-with-father-roman-braga/ 
Official blog of the Department of Youth, Young Adult, and Campus Ministries of the Orthodox Church in America

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: