01/10/2012

Cum dobândim smerenia

Posted in Părinti ortodocsi tagged , , , , , la 23:11 de Valahia

Printre imperativele vieții morale creștine, nu știu dacă este vreunul care să producă mai multă consternare decât îndemnul de a fi smerit. Am ajuns la concluzia asta nu numai în urma propriei experiențe, ci și din multele ocazii în care am fost întrebat de alți creștini:

Cum pot să învăț să fiu smerit?

Dacă smerenia era doar o virtute ca toate celelalte – așa cum este ea privită adesea – mă gândesc că ar fi simplu de dobândit. Mai întâi, persoana ar defini smerenia – ca un ideal –, apoi și-ar alinia comportamentul, pe cât posibil, acelui ideal. La urma urmei, asta e și calea prin care omul atinge celelalte virtuți morale, cum ar fi dreptatea și înțelepciunea. Încă de la Aristotel încoace, știm că la dreptate și înțelepciune ajungi printr-un comportament drept și înțelept.

Și totuși, cred că nu trebuie să te gândești prea mult ca să sesizezi o problemă în modul acesta de a vedea lucrurile. Și anume, deși e foarte probabil că un om care se comportă drept și înțelept ajunge să devină drept și înțelept, nu este la fel de sigur că omul care se comportă smerit va și deveni smerit. Smerenia este mai subtilă: practic, dobândirea ei poate deveni ușor prilejul unui tip special de mândrie.

Tradiția ascetică creștină, în care dobândirea smereniei este un aspect privit cu multă seriozitate, a fost întotdeauna conștientă de această problemă. Potrivit acestei tradiții, smerenia creștină stă pe treapta cea mai de sus a unei scări care are anumite trepte, vizibile, dar din care unele pot să nu pară – unui observator neinformat – că au vreo legătură directă cu smerenia.

Să analizăm prima treaptă – care implică efortul conștient și susținut de cultivare a sentimentului prezenței lui Dumnezeu în conștiința omului. Potrivit Sf. Benedict:

Prima treaptă a smereniei este ca omul să aibă întotdeauna în fața ochilor frica de Dumnezeu și să se îngrijească să nu o uite vreodată”. După cum „frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Psalmii 11:19; Iov 28:28; Proverbe 1:7; 9:10; Sirah 1:16),

tot așa, ea este și începutul smereniei.

Cu alte cuvinte, cel care caută smerenia trebuie să înceapă cu prima treaptă a scării, care este un mare efort moral, așezat clar sub privirea lui Dumnezeu. În relatarea lui despre Sf. Benedict, Sf. Grigorie Dialogul povestește despre această experiență. El spune că Benedict

locuia singur cu sine însuși, sub ochiul lui Dumnezeu, care vede în inimile tuturor” (Dialoguri, 2.3).

Secole mai târziu, Richard de la Sf. Victor sintetiza această frică de Dumnezeu după cum urmează:

să-L cunoști pe Dumnezeu și să fii cunoscut de Dumnezeu; să-L vezi pe Dumnezeu prin intuirea temerii [de El]; să fii privit de Dumnezeu cu multă bunătate” (Benjamin Minor 8).

Benedict însuși descrie acest efort:

Monahul să fie întotdeauna cu băgare de seamă pentru toate câte le-a poruncit Dumnezeu; gândurile lui să se întoarcă în toată vremea la focul iadului, care-i va arde pentru păcatele lor pe toți cei care-L disprețuiesc pe Dumnezeu și la viața veșnică, pregătită pentru cei care se tem de El.”

El observă faptul că omul care își începe urcușul nu se gândește la smerenie când se află pe această primă treaptă. El este mai degrabă absorbit de ideea prezenței lui Dumnezeu, care cercetează inima omului:

Să se gândească omul că Dumnezeu se uită întotdeauna la el din ceruri; că faptele lui sunt, de oriunde, vizibile pentru ochii dumnezeiești și că îngerii le aduc la cunoștința Domnului în toată vremea” (Pravila a VII-a).

La fel cum scările sunt uneori mai late în partea de jos, Sf. Benedict dedică un comentariu mai lung acestei prime trepte. Toate celelalte trepte sunt așezate pe ea: tăierea voii, ascultarea, cultivarea răbdării la vreme de încercare, supunerea față de îndrumătorii duhovnicești și mulțumirea cu propriile daruri și ocazii care ți se oferă în viață.

Numai la treapta a șaptea mai menționează Benedict lupta efectivă de dobândire a smereniei; în acest punct, temelia de bază a comportamentului smerit e deja construită. Și totuși: cea de-a opta treaptă avertizează împotriva nevoințelor ascetice din afara pravilei monahale obișnuite. Treapta a noua îndeamnă fierbinte nevoitorul la mai multă tăcere, iar următoarele două trepte atrag atenția asupra ușurătății.

La treapta a douăsprezecea, nevoitorul e așezat încă o dată sub privirea lui Dumnezeu, unde

ar trebui să se considere pe sine deja prezent la înfricoșata Judecată.”

Însă cel mai izbitor mi se pare, în descrierea pe care Sf. Benedict o face ultimei trepte, faptul că nevoitorul nu pare să se gândească la el însuși ca la o persoană smerită. Efectiv, la acest nivel, el nu se gândește la el deloc. Este învăluit, mai degrabă, în dragostea lui Hristos,

ca și cum acest lucru ar fi firesc și i-ar sta în obișnuință.”

Pr. Patrick Henry Reardon

 Sursa: http://www.pravoslavie.ru/english/52210.htm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: