23/04/2013

Împărtășania ESTE Biserica.

Posted in Părinti ortodocsi tagged , , , , la 23:22 de Valahia

chalicePărerea potrivit căreia Biserica este o instituție pur omenească provine deseori din faptul că oamenii uită că Biserica este, mai întâi, harismatică și că se găsește în însăși slujba Sfintei Liturghii euharistice. Există în ziua de astăzi unii oameni care – preferând să nu se roage decât la ei acasă – au părăsit slujba liturghiei.

Cuvântul „biserică” vine din grecescul „ecclesia”, care înseamnă adunare. Dar nu orice fel de adunare. Nu un club, nu o asociație, nu un partid politic. Adunarea persoanelor nu numai în jurul lui Hristos, ci adunate de către Hristos. Adunată laolaltă de Cel care a spus: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, sunt și eu în mijlocul lor.”, Biserica este euharistie. Cu alte cuvinte, ea este, în același timp, taina Sfintei Liturghii – în cadrul căreia se aduce jertfa cea fără de sânge și în care episcopul, urmașul apostolilor, a primit harul de invocare a Sfântului Duh, pentru ca acesta să preschimbe în Trup și Sânge ale lui Hristos pâinea și vinul aflate pe altar – dar și Însuși Hristosul Euharistic, aflat tot timpul în centrul Bisericii Sale și care Își răspândește razele necreate ale harului Său în tot Trupul Său, unde fiecare dintre noi, până la cei mai păcătoiși (printre care și cel care vă scrie aceste rânduri) primește această energie divină, pentru mântuire.

Aceste persoane sunt adunate laolaltă de către Hristos pentru a primi, pe lângă Botez, hrana care vindecă păcatul: Hristosul Euharistic. În Biserica Ortodoxă, împărtășania este dată (sau, mai bine zis, Hristos este Cel care se dăruiește prin mijlocitorii noștri, episcopii și preoții) „pentru iertarea păcatelor și viață veșnică”, după cum spunem într-una din rugăciunile de dinaintea primirii împărtășaniei. Noi începem această rugăciune astfel: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Încă mai cred că acesta este Însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta este Însuşi scump Sângele Tău...”. Această mărturisire pe care o facem atunci când spunem că suntem cei mai păcătoși dintre toți este așezată de Biserica Ortodoxă în centrul accesului la Sfânta Împărtășanie. Din această cauză, înainte de a avea acces la împărtășirea cu Sfintele Taine, se cere ca credinciosul să se spovedească – acest lucru fiind considerat ca o reînnoire a botezului nostru.

Spovedania începe prin a te recunoaște ca fiind păcătos – întocmai ca vameșul care își plângea păcatele, ca păcătoasa care Îi uda picioarele lui Hristos cu lacrimile ei și ca David, care își uda patul cu lacrimile sale. O spovedanie care nu ar fi sinceră, chiar și atunci când primește dezlegarea preotului, nu primește har, căci, după cum spune preotul ortodox credinciosului, atunci când acesta stă sub epitrahilul lui: „Fiul meu, vorbește fără teamă, căci Hristos este Cel care, nevăzut, îți ascultă spovedania; eu nu sunt decât un martor”. Hristos este Cel care ascultă geamătul sufletului nostru. Lui trebuie să îi aducem, la picioarele Crucii Sale, păcatele pe care ni le-a răscumpărat deja. În locul mirului și tămâiei, noi, noii magi îi aducem viețile noastre întinate și păcatele noastre. Iată jertfa noastră pregătitoare, care trebuie să aibă loc înainte de primirea împărtășaniei.

Biserica Ortodoxă, de pildă – contrar Bisericii Catolice –, nu împarte oamenii în drepți care s-ar putea împărtăși și păcătoși publici care n-ar putea-o face. Noi le dăm împărtășania și celor divorțați și recăsătoriți (pe care îi cununăm în Biserică), făcându-ne astfel ucenicii acestui Cuvânt: „N-am venit să chem pe drepţici pe păcătoşi la pocăinţă. Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”. Întotdeauna, în rugăciunea pe care o facem când ne pregătim de împărtășanie, mărturisim: „fie ca primirea Sfintelor Tale Taine [Sfintei Împărtășanii] Doamne, să nu-mi fie mie spre osândă, ci spre tămăduirea sufletului și trupului meu; Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul sufletului meu, dar […] poruncește și sufletul meu se va tămădui”. Această ultimă rugăciune spune totul. Preludiul oricărei împărtășanii este sentimentul de nevrednicie, nu senzația că suntem îndreptățiți să primim așa ceva, că am fi vrednici de împărtășanie, în timp ce alții – cum ar fi cei divorțați și recăsătoriți – nu ar fi vrednici de ea. Când Hristos a intrat ca să se odihnească în casa unui păcătos pe care îl cunoșteau toți – vameșul Zaheu –, toți au exclamat, scandalizați: „A intrat în casa unui păcătos.” Hristos înnoiește în noi această vizită. El vine să se odihnească în mine, păcătosul, pentru ca eu să mă odihnesc în El, Mântuitorul meu. Această conștientizare a noastră a faptului că suntem cu toții nevrednici să ne împărtășim este justificată de faptul că Hristos Însuși este Cel care a stabilit împărtășania ca un remediu.

Într-o altă rugăciune pregătitoare din Biserica Ortodoxă, spunem aceste cuvinte: „fie ca Trupul și Sângele Tău să ardă spinii păcatelor mele”. Primirea împărtășaniei este cea care ne dă puterea de a face ca păcatul să dea înapoi. Un părinte ortodox scria că în momentul în care primea împărtășania, spunea întotdeauna: „O, Hristoase Cel Înviat, coboară în sufletul și trupul meu întunecat, la fel cum ai coborât în iad la Învierea Ta, pentru a-i slobozi pe cei întemnițați în el și a-i duce în raiul Tău”. Iar un cuvânt al Sfântului Isaac Sirul spune: „Cel care își vede păcatele este mai mare decât cel care înviază morții cu rugăciunea”. „De ce?” – și-a întrebat părintele, un ucenic. Căci – credea acesta – dacă un asemenea om poate să învieze un mort, este un sfânt. Avva i-a răspuns: „Avva Isaac a scris aceasta: căci cel care înviază un mort, înviază pe cineva care e mort pe dinafară, însă cel care își vede păcatele și și le plânge, pe mortul dinlăuntrul său îl înviază – și va fi mântuit”.

Să mai adăugăm încă o diferență a modului în care concepem Sfânta Împărtășanie, față de Biserica Catolică: noi Îl dăm pe Hristosul Euharistic – sau ar trebui să spunem, mai degrabă, că Hristosul Euharistic se dăruiește prin mâinile noastre nevrednice, copiilor, încă din clipa botezului lor, după cuvântul Lui: „Lăsați copiii să vină la Mine”, când apostolii se străduiau să-i îndepărteze de Iisus pe copii – care sunt mai aproape de El decât noi, adulții – sub pretextul (așa cum se întâmplă în Occident, la ora actuală) că nu înțeleg împărtășania. Ca și cum adulții ar „înțelege-o” mai bine.

Biserica este Hristosul Euharistic. Apoi, e formată din oameni, cu slăbiciunile lor. Însă, în ciuda păcatelor lor, avem nevoie de episcopi, de preoți, de diaconi și de călugări – care sunt toți, de la apostoli încoace, purtători ai harului, care e liantul Bisericii și fără de care nu ar fi avut loc vestirea Evangheliei în Biserică și prin Biserică.

Biserica nu înseamnă corpul administrativ al unei eparhii sau patriahii. Biserica este Euharistia/Sfânta Împărtășanie, care îi adună laolaltă, în ea, pe toți cei botezați și îi cheamă pe toți la botez.

Totodată, este adevărat și acest cuvânt al Sfântului Ciprian al Cartaginei: „Acolo unde este episcopul, este și Biserica”, pentru că episcopul este slujitorul purtător de har al Ecclesiei.

+Mitropolit Michel Laroche

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: