20/08/2013

Ce-a fost mai întâi: Biserica sau Noul Testament?

Posted in Uncategorized tagged , , , , la 14:46 de Valahia

Pr. James Bernstein

25 august 2011

Fr James Bernstein.jpg 2Ca evreu convertit la Hristos prin protestantismul evanghelic, în mod firesc, am simțit nevoia să-L cunosc pe Dumnezeu mai bine, citind Scripturile. De fapt, citind Evangheliile din „cartea interzisă” numită Noul Testament, la vârsta de șaisprezece ani, ajunsesem să cred în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Mesia cel promis nouă. În primii mei ani de creștinism, foarte mult din educația mea religioasă provenea din cititul Bibliei de unul singur. Când am intrat la facultate, aveam o Biblie completă, de buzunar, care mă însoțea permanent. Obișnuiam să învăț pe de rost pasaje preferate din Scriptură și deseori mi le citam mie însumi în momentele de ispită – sau le citam celorlalți când încercam să-i conving de existența lui Hristos. Biblia a devenit, pentru mine – așa cum este și astăzi – cea mai importantă carte care s-a tipărit vreodată. Pot să spun din toată inima, alături de Apostolul Pavel, că „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate” (2 Timotei 3:16).

Asta e vestea bună.

Vestea proastă e că de multe ori, hotăram eu singur ce vroiau să spună Scripturile. De pildă, la un moment dat m-am entuziasmat așa de tare la ideea că-L cunoșteam pe Iisus ca pe prietenul meu apropiat și personal, încât am crezut că propria mea conștientizare a Lui în sensul acesta era tot ce aveam nevoie. Așa că îmi subliniam versete despre Iisus cu markerul galben, dar treceam peste pasajele referitoare la Dumnezeu-Tatăl, sau biserică, sau botez. Mă uitam la Biblie ca la un manual de instrucțiuni ceresc. Nu credeam că aveam nevoie de Biserică, în afară de faptul că era un loc unde puteai să-ți faci prieteni sau să înveți mai multe lucruri despre Biblie, ca să poți să te descurci și mai bine de unul singur, ca creștin. Ajunsesem să cred că pot să-mi construiesc viața și Biserica prin Cartea sfântă. Vreau să spun că am luat expresia sola scriptura („numai Biblia”) foarte în serios! Povestea mântuirii era foarte clară pentru mine: Dumnezeu își trimisese Fiul; amândoi au trimis Duhul Sfânt, apoi a venit Noul Testament ca să explice mântuirea și, în final, s-a format Biserica.

Eram pe-aproape, poate. Dar nu destul de aproape. Citește în continuare »

23/04/2013

Împărtășania ESTE Biserica.

Posted in Părinti ortodocsi tagged , , , , la 23:22 de Valahia

chalicePărerea potrivit căreia Biserica este o instituție pur omenească provine deseori din faptul că oamenii uită că Biserica este, mai întâi, harismatică și că se găsește în însăși slujba Sfintei Liturghii euharistice. Există în ziua de astăzi unii oameni care – preferând să nu se roage decât la ei acasă – au părăsit slujba liturghiei.

Cuvântul „biserică” vine din grecescul „ecclesia”, care înseamnă adunare. Dar nu orice fel de adunare. Nu un club, nu o asociație, nu un partid politic. Adunarea persoanelor nu numai în jurul lui Hristos, ci adunate de către Hristos. Adunată laolaltă de Cel care a spus: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, sunt și eu în mijlocul lor.”, Biserica este euharistie. Cu alte cuvinte, ea este, în același timp, taina Sfintei Liturghii – în cadrul căreia se aduce jertfa cea fără de sânge și în care episcopul, urmașul apostolilor, a primit harul de invocare a Sfântului Duh, pentru ca acesta să preschimbe în Trup și Sânge ale lui Hristos pâinea și vinul aflate pe altar – dar și Însuși Hristosul Euharistic, aflat tot timpul în centrul Bisericii Sale și care Își răspândește razele necreate ale harului Său în tot Trupul Său, unde fiecare dintre noi, până la cei mai păcătoiși (printre care și cel care vă scrie aceste rânduri) primește această energie divină, pentru mântuire. Citește în continuare »

23/10/2012

Părintele Paisie Aghioritul: „Creștinul nu trebuie să fie fanatic”

Posted in Părinti ortodocsi tagged , , , la 16:43 de Valahia

Creștinul nu trebuie să fie fanatic; el trebuie să aibă dragoste pentru oameni și să fie sensibil față de toți. Cel care aruncă vorbe fără să aibă considerație pentru celălalt – chiar dacă ele sunt adevărate – poate face rău.

Am cunoscut odată un teolog care era extrem de pios, dar care avea obiceiul să le vorbească oamenilor secularizați din jurul lui într-o manieră foarte abruptă; modul acesta al lui de a proceda mergea atât de adânc, încât îi zdruncina pe oameni. Odată, mi-a spus: „Într-o reuniune, i-am spus unei doamne așa și așa.” Dar modul în care îi spusese lucrurile respective o zdrobiseră. „Uite ce e”, i-am spus, „poate că arunci dumneata cu coroane de aur bătute în diamante, în ceilalți, dar modul în care le arunci poate să spargă capetele – și nu numai pe cele sensibile, ci și pe cele solide”.

Să nu aruncăm cu pietre în aproapele nostru, în așa-zisa „manieră creștină”. Cel care – în prezența altora – taxează pe cineva pentru că a păcătuit (sau vorbește pătimaș despre cutare persoană) nu este mișcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de alt duh. Citește în continuare »

01/10/2012

Cum dobândim smerenia

Posted in Părinti ortodocsi tagged , , , , , la 23:11 de Valahia

Printre imperativele vieții morale creștine, nu știu dacă este vreunul care să producă mai multă consternare decât îndemnul de a fi smerit. Am ajuns la concluzia asta nu numai în urma propriei experiențe, ci și din multele ocazii în care am fost întrebat de alți creștini:

Cum pot să învăț să fiu smerit?

Dacă smerenia era doar o virtute ca toate celelalte – așa cum este ea privită adesea – mă gândesc că ar fi simplu de dobândit. Mai întâi, persoana ar defini smerenia – ca un ideal –, apoi și-ar alinia comportamentul, pe cât posibil, acelui ideal. La urma urmei, asta e și calea prin care omul atinge celelalte virtuți morale, cum ar fi dreptatea și înțelepciunea. Încă de la Aristotel încoace, știm că la dreptate și înțelepciune ajungi printr-un comportament drept și înțelept.

Și totuși, cred că nu trebuie să te gândești prea mult ca să sesizezi o problemă în modul acesta de a vedea lucrurile. Și anume, deși e foarte probabil că un om care se comportă drept și înțelept ajunge să devină drept și înțelept, nu este la fel de sigur că omul care se comportă smerit va și deveni smerit. Smerenia este mai subtilă: practic, dobândirea ei poate deveni ușor prilejul unui tip special de mândrie. Citește în continuare »

29/09/2012

Sectarismul din ortodoxie și ortodoxia din sectarism

Posted in Uncategorized tagged la 03:56 de Valahia

Arhiepiscop Ioan (Șahovkoy)  
19 sept. 2012

E greșit să credem că toți ortodocșii sunt lipsiți de spirit sectar și că nici un sectant nu poate avea, de fapt, un spirit ortodox. Nu toți ortodocșii „cu numele” sunt așa și în duh și nu toți sectanții cu numele sunt așa și în duhul lor și – mai ales la ora actuală – e posibil să întâlnești „ortodocși” care, de fapt, în sufletul lor sunt sectanți: sunt fanatici, neiubitori, înguști la minte, țin foarte mult la precizia omenească, nu însetează după adevărul dumnezeiesc, însă sunt plini până la refuz de propriul lor adevăr înfumurat, judecându-i pe ceilalți din vârful adevărului lor imaginar, dogmatic-corect din afară, însă care nu-și are izvorul în Duh. Și invers: poți întâlni un sectant care aparent nu înțelege importanța închinării ortodoxe la Dumnezeu în Duh și Adevăr, nu „recunoaște” cutare sau cutare expresie a adevărului ecleziastic, dar care, de fapt, ascunde în el foarte multe lucruri cu adevărat dumnezeiești, e plin de dragoste întru Hristos și e cu adevărat un frate pentru aproapele lui.

Prezența unei astfel de diversități de oameni în societatea creștină nu lasă loc unei abordări superficiale a problemei relațiilor interconfesionale. Sectanții păcătuiesc neînțelegând ortodoxia, însă noi, ortodocșii, la rândul nostru, nu urmăm învățăturile noastre ortodoxe, neînțelegându-i pe sectanți, care sunt uneori surprinzător de fervenți și de curați în căutarea lor statornică a lui Dumnezeu și în năzuința către o viață numai întru El.

Rațiunea îngustă, arogantă și dureroasă a oamenilor, netransfigurată în Duhul lui Dumnezeu, aspiră în mod identic la dezbinare și caută motive pentru asta, indiferent cui i-ar aparține această rațiune: unui creștin-ortodox sau unui sectant. Citește în continuare »

27/09/2012

Dumnezeu e întotdeauna cu tine

Posted in Părinti ortodocsi tagged , , , , , , la 16:30 de Valahia

Interviu cu părintele Roman Braga

Jessica Precop

10 august 2012-09-26

Interviu cu părintele Roman Braga, care s-a născut, a crescut și a slujit în România, în timpul regimului comunist. În prezent, locuiește la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Rives Junction, Michigan.

Părinte, mai întâi, ce ne puteți spune despre viața monahală?

Bună întrebare. Mai întâi, însă, trebuie să înțelegeți mediul cultural românesc din perioada tinereții mele – dintre anii ’20 și ’50. Eu cred că poporul român a avut dintotdeauna o înclinație pentru viața monahală – pentru că a fi monah și a duce o viață monahală nu înseamnă numai să te duci să stai într-o mănăstire. Când Iisus propovăduia Evanghelia, spunând: „…cel ce își iubește pe tata sau pe mama mai mult decât pe Mine…” sau când spunea: „…cine nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine…”, El nu vorbea cu monahii; pe vremea aceea nici nu existau monahi. Iisus le vorbea oamenilor: căsătoriților, necăsătoriților, tuturor. Așadar, într-un fel, în ce privește virtuțile, nu există diferențe între monahi și mireni. Virtuțile monahale sunt valabile pentru toată lumea. Să vă dau un exemplu: cei care doresc să-și închine viața lui Hristos și Bisericii și vor să-și mântuiască sufletul printr-o viață monahală, ajung adeseori în conflict cu părinții lor, care poate își doresc o viață de mirean pentru copiii lor. Însă nu uitați: Dumnezeu este pe locul întâi în viața noastră; apoi urmează părinții și familia.

Mai întâi, trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu, pentru că El este tatăl nostru, al tuturor. Deci, există un element monahal în asta. Înfrânarea, de pildă, nu este doar pentru monahi. În general, cei căsătoriți trebuie să facă efortul înfrânării mai mult decât cei singuri. La fel, mirenii trebuie lucreze mai mult nevoința înfrânării decât monahii. Înfrânarea înseamnă să te abții de la mâncare, alcool și multe altele. Or, în cultura noastră de aici, din America, ne abținem de la anumite lucruri numai când suntem forțați de împrejurări, din cauza vreunei probleme medicale. Însă Dumnezeu vrea ca noi să ne abținem de la anumite lucruri pentru ca noi să nu fim stăpâniți de lucrurile materiale; să fim eliberați de ele. Lucrurile materiale sunt trecătoare; nu le putem lua cu noi. Ca persoane, trebuie să creștem. Încetăm să fim persoane atunci când suntem dominați de lucruri materiale. Sexul, drogurile, alcoolul, fumatul, mâncatul excesiv și multe alte lucruri de felul acesta te înrobesc; nu mai ești o persoană liberă. Ei bine, Dumnezeu vrea ca noi să fim liberi, pentru că așa ne-a făcut El și prin aceasta ne asemănăm Lui: „să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră”. Citește în continuare »

26/09/2012

Despre folosirea talanților

Posted in Uncategorized tagged , , , , la 22:10 de Valahia

Duminica a XVI-a după Rusalii

Protopop Andrew Phillips
22 septembrie 2012

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Evanghelia de astăzi a talanților ne este, probabil, binecunoscută tuturor. Dar, ca orice altă Evanghelie, de fiecare dată când o recitim, găsim în ea lucruri noi.

Mai întâi, se poate observa că în această Evanghelie, se vorbește despre faptul că Domnul le dă slujitorilor Lui un număr diferit de talanți. Nu suntem egali unii cu alții; suntem diferiți. Asta nu înseamnă că Dumnezeu îl preferă mai mult pe cineva anume și nu pe celălalt. Înseamnă, pur și simplu, că Domnul știe ce e mai bine pentru fiecare din noi și dă – după cum spune Evanghelia – „fiecăruia după puterea lui”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ne dă niciodată să facem ceea ce este peste capacitățile noastre. Indiferent de ce ne-am putea cere noi înșine, El ne cere să cultivăm doar capacitățile pe care le avem și pe care El știe că le avem. Astfel, El îi cere celui care este îndemânatic să-și folosească mâinile pentru a face lucruri folositoare, din ciment, lemn, metal sau alte materiale. Nu îi cere să proiecteze clădiri imense. Cel care trebuie să proiecteze clădiri imense – arhitectul – a fost dăruit cu talent la matematică, fizică și desen și la rândul lui, poate fi cu totul incapabil să-și folosească mâinile pentru a confecționa vreun obiect. La fel, am întâlnit odată un compozitor celebru care nu putea să cânte și un cântăreț celebru care nu putea să compună. Dumnezeu ne dă fiecăruia dintre noi niște înzestrări, iar noi suntem chemați să le folosim pentru a face ceva pentru El. Suntem diferiți unii față de alții. Egalitatea noastră vine numai din folosirea diferitelor noastre înzestrări în aceeași măsură. Egalitatea noastră nu stă în valorile acestei lumi, ci din punct de vedere spiritual, în fața lui Dumnezeu, în măsura în care ne folosim diversele noastre daruri de la El. Citește în continuare »

22/09/2012

Actualitatea Filocaliei

Posted in Uncategorized tagged , , , la 21:05 de Valahia

Hrana spirituală a Sfinților Părinți
Este bine și înțelept să ne hrănim cu Filocalia Părinților neptici, pentru a cunoaște atât modul în care funcționează patimile, cât și mijlocul prin care ne putem elibera de ele. Este păcat că în predicile de duminică din parohii nu se face întotdeauna referire la învățătura Sfinților Părinți, care îl învață pe creștin calea isihiei (liniștirii) inimii. Acumularea masivă de informații de natură duhovnicească sau raționalizarea credinței pot și ele să constituie un obstacol în calea reculegerii spiritului, în vreme ce numai cu un singur cuvânt, acesta poate fi ajutat să-și găsească locul inimii, precum și gustul rugăciunii și al liniștii. Numeroși țărani, aproape analfabeți, atât în trecut, cât și în epoca noastră, au primit harul rugăciunii curate prin tradiția isihastă a Filocaliei.

Cunoașteți cursele vrăjmașului…
Fără isihie, trezvie și sobrietate (nepsis), nu se poate face nici un progres în viața duhovnicească, spun Sfinții Părinți, referindu-se atât la nivelul personal, cât și la cel obștesc; e nevoie, cel puțin, ca inteligența omului să aibă cunoștință de această cale împărătească, pe care Hristos ne-a predanisit-o pentru proslăvirea si contemplarea Preasfintei Treimi. Sfântul Antonie cel Mare ne spune că ignoranța este prima rană a inteligenței, căci cea din urmă nu cunoaște felul în care cel rău lucrează asupra gândurilor noastre.

Luați-vă tovarăși de drum buni!
Personal, drept cărți de căpătâi eu îi am pe Sf. Isihie din Batos și Sf. Ioan Carpatul, precum și pe Sf. Antonie cel Mare, Evagrie Ponticul și Sf. Dorotei din Gaza. Părinții pustiei ajung întotdeauna să ne fie prieteni apropiați prin învățăturile lor: ce bucurie, să le fii alături! De acolo de sus, din ceruri, ei continuă să ne învețe și să ne inspire. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și mă rog pentru toți traducătorii în viață sau trecuți la Domnul, care ne-au deschis aceste comori ale Sfinților Părinți. Sf. Nicodim din Sfântul Munte trebuie să fie mulțumit că și în ziua de astăzi avem acces la aceste prețioase mărgăritare de înțelepciune!

Actualitatea Părinților pustiei
Este foarte de dorit ca în epoca noastră să se încurajeze și această cale, care este sfânta isihie a inimii. Slujbele noastre ortodoxe de toată ziua, psalmii și rugăciunile, nu au ele, oare, aceeași menire? Lumea este deseori orbită de patimi, care pricinuiesc atâtea răni în sufletele lipsite de cale, de pace și de lumină statornică.

Sursa: http://www.sagesse-orthodoxe.fr

13/05/2012

Despre cinism şi bunătatea lui Dumnezeu

Posted in Uncategorized tagged , , , , , , , , la 16:15 de Valahia

Pr. Stephen Freeman, 9 mai 2012

Recunosc că sunt un copil al anilor 60 (ceea ce înseamnă că m-am născut la începutul anilor 50). Am trăit într-o perioadă din istoria Americii marcată de asasinate, abuzuri de putere, incompetenţă şi pioşenii nemiloase şi strigătoare la cer, rostite de oameni fără pioşenie. Aşa stând lucrurile, ca mulţi alţi oameni din generaţia mea, sunt tentat de cinism – care este un soi de asigurare a faptului că lucrurile nu sunt niciodată aşa cum par, ci sunt aşa numai pentru că cineva vrea ca ele să pară aşa. Desigur, cinicii rareori au nevoie să se căiască, pentru că istoria le confirmă deseori suspiciunile.

Dificultatea apare, însă, atunci când cinismul ajunge să fie înrădăcinat în sufletele noastre. Distanţa lui rece faţă de lume poate scădea şi căldura dragostei, iar atitudinea lui de suspiciune permanentă ne răpeşte bucuria mirării simple.

La nivel teologic, cinismul este în foarte mare măsură incompatibil cu credinţa în bunătatea lui Dumnezeu. E adevărat că lumea e plină de păcat şi că cei din jur – oameni şi instituţii – ne dezamăgesc. Scripturile ne spun „să nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor”. Cu toate acestea, acelaşi psalm care ne avertizează despre astfel de nădejdi false, este, totuşi, un psalm cât se poate de plin de speranţă: Citește în continuare »

08/03/2012

Despre femeie (2) – Pr. Arsenie Papacioc

Posted in Părinti ortodocsi tagged la 20:38 de Valahia

Deci, Mântuitorul ne-a dat mai mult decât ne-a pierdut Adam. Ce n-a putut să ne dea Adam, ne-a dat Mântuitorul: iubirea de vrăjmaşi, putinţa de a fi dumnezei…!

Dar de ce-a greşit [Adam]?

Dumnezeu a creat această grozavă operă – Creaţia – dar nu ar fi fost perfectă, dacă n-ar fi fost liberă. Şi Lucifer, şi toţi – au fost liberi. Şi Adam era liber – dar nu e vorba de o libertate absolută. Dacă i-a pus condiţii, nu mai era absolută: „să nu mănânci de-aici”. Şi Adam n-a făcut o greşeală faţă de libertatea absolută, ci a depăşit limita libertăţii lui; asta a făcut. Mititelul.🙂 Şi-atunci, fiind şi fiinţă omenească, creat de Dumnezeu cu un scop nemaipomenit – ca să ţii loc de Dumnezeu, în Creaţie – l-a scos din rai, dar cu putinţa de a-l readuce – lucru care nu s-a întâmplat cu satana, de ce? Pentru că el a făcut o greşeală faţă de o libertate absolută! Că vroia să fie Dumnezeu – şi-acuma, tot aşa vrea; el nu permite să-i spui că nu-i Dumnezeu, ştiţi…

Da. Şi-atunci, sigur, această libertate parţială – adică, apropo de depăşirea limitei libertăţii personale (deci, vorbesc de Adam) – i-a dat putinţa, sigur, în atotştiinţa Lui, se va întrupa şi aşa mai departe – şi-l salvează. Şi atunci nu era nimic de făcut, în final, decât Răstignirea, decât suferinţa! Ca să-l salveze pe om. Citește în continuare »

Pagina următoare

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.